Puneți degetul pe harta Parisului, chiar în centru. Din Place Colette – unde nu găsești niciodată un loc la soare la o cafea, imediat după colț, în spatele Comediei Franceze – unde nu găsești niciodată un bilet de teatru disponibil, e Jardin du Palais-Royal, nu mai mare decît buricul degetului așezat pe hartă. Unul dintre cele mai frumoase locuri de pe pămînt.
Grădina dreptunghiulară e încadrată de galerii cu bolți elegante, care ascund vitrine seducătoare și cafenele venerabile. Pe aleile cu pietriș sînt vînate „Confidentele”, pe care le poți urni din loc, ca să le tragi la umbra castanilor sau lîngă o bordură cu flori. Confidentele sînt cupluri de scaune-poeme din fier, sudate intim unul lîngă altul, față în față sau spate în spate, ca să poți șopti la urechea persoanei cu care te așezi, la o bîrfă, la o confidență. Spătarul e traforat pe orizontală și practic te sprijini pe cîte un vers, din Baudelaire sau din zeci și zeci de poeți. Scaunele sînt o operă permanentă de artă publică, realizată de sculptorul Michel Goulet și de François Massut, fondatorul colectivului Poezia n-a murit. Te poți conecta la o mică bornă și, așezat pe scaun, în mijlocul Grădinii Palatului Regal, în inima Parisului, asculți vocea unor poeți de azi murmurîndu-ți la ureche. După care se apropie de tine Colette – Oh, la chance! – și îți cere voie să-ți facă portretul.Tînăra lucrează la proiectul ei de diplomă la Arte Frumoase care presupune să se autofilmeze în timp ce schițează chipuri din Parisul de azi și să înregistreze convorbirea cu tine. A doua zi ești pe contul de Instagram al lui Colette, cu confidențe cu tot.
Ți se face foame-sete și spionezi ce mănîncă lumea în jur. La cafeneaua Véry îl zărești pe Lucien de Rubempré – Oh, la chance! – cum savurează stridii, pește, macaroane, fructe și o sticlă de vin roșu de Bordeaux. E prima oară cînd ia prînzul într-un restaurant renumit la Paris. Nota de plată îl costă cît o lună de trăit în provincie, la Angoulême. Lucien de Rubempré își lasă la Paris nu doar banii, ci și iluziile. Balzac a fost un vizionar. 200 de ani mai tîrziu, la cafeneaua Véry un ștrudel cu mere e 11 euro, un espresso costă 4, iar o limonadă 9 euro. Dar iluziile sînt fără preț. Tragicul Stefan Zweig a stat o dată la nr. 15, Colette și-a scris bună parte din operă locuind la nr. 26, Jean Cocteau și Jean Marais au trăit împreună cîțiva ani buni la nr. 36, în galeriile din Jardin du Palais-Royal. Aici era buricul Parisului încă de la 1800, cu restaurante, cafenele, buticuri de lux, tripouri, spelunci, locuri rău famate sau potrivite pentru întîlniri galante și comerț intim.
Pe scaunele de azi cu poeme decupate pe spătar ar fi putut figura și versurile abatelui Delille: „Dans ce jardin, [...] / Si l’on y dérègle ses mœurs / Au moins on y règle sa montre” („În aceste grădini, dacă ți se dereglează moravurile, măcar îți poți regla ora“). E o aluzie la micul tun bizar pe care îl vezi așezat pe un soclu într-un colț de grădină. Instalat la 1786 de un ceasornicar cu prăvălie în galeriile din Jardin du Palais-Royal, după detonațiile sale parizienii și-au reglat ceasul pînă în 1911! Funcționa pe bază de... soare: o lupă făcea să ia foc mica încărcătură explozivă și detonația anunța ora 12 fix (midi pétante). La ocazii speciale, mai merge și azi. Spectaculosul obiect istoric e doar o copie, după ce originalul a fost furat în 1998. Nimic nu e perfect pe lume, nici măcar Parisul.
Tot în acest colț de Paris cît un degetar poți coborî prin cea mai originală gură de intrare la metrou din cîte există în rețeaua de peste o sută de ani de transport subteran. N-ai de ales și nici să nu te gîndești să vii vreodată cu mașina – nu numai că nu găsești în veci un loc, dar o oră de parcare costă 6 euro, iar cu cît staționezi mai mult, cu atît costă mai mult, cu taxe suplimentare, din sfert în sfert de oră. Așa că mai bine treci pe sub cupolele Chioșcului Noctambulilor, cum se numește intrarea la metroul din Place Colette. Ca niște șiraguri arcuite de mărgele colorate, această operă de artă stradală a fost realizată înadins într-o totală incongruență cu arhitectura haussmanniană de către artistul Jean-Michel Othoniel în anul 2000. Pe măsură ce cobori scările pe sub această feerie către linia de metrou poate să miroasă puternic a pipi, dar nimic nu e perfect pe lume. Nici măcar candidații la primăria Parisului care de unde să știe ei cum miroase în metrou dacă, întrebați în timpul campaniei electorale cît costă o călătorie, unul dintre ei, foarte bine plasat dinspre drepta extremă, a dat răspunsuri aberante.
La Paris, o singură călătorie, în metrou, RER sau autobuz, costă 2,55 euro. Milioane de oameni o știu și o trăiesc pe propria piele transpirată. La orele de vîrf, labirintul metroului se transformă în galerii de marș forțat, umăr la umăr, iar urcarea în vagon e care pe care. La ieșire răsufli ușurat, dar nu de puține ori ușurat de tot. S-a furat el tunul din Jardin du Palais-Royal, să furi în metrou telefoane, acte, carduri bancare e o nimica toată. În ciuda iluziilor pierdute sau a deziluziilor regăsite, orașe ideale chiar există, pe măsura fantasmelor noastre. Nu degeaba pe țeava micului tun furat scria cam așa: Hora non numero nisi serenas. Numai orele fericite petrecute într-un oraș contează.
Cristina Hermeziu este jurnalistă și scriitoare. Ultima carte publicată: Nickel, roman, Editura Cartier.
Credit foto Jardin du Palais-Royal: Wikimedia Commons
