Adina Popescu

Sîntem în plin sezon estival, toată lumea merge la mare, la o altă mare, fiecare cu marea lui din Grecia, Italia, Spania sau de aiurea, însă marea e o destinație aproape obligatorie de vacanță.

Pînă la urmă tot am cedat nervos, uitîndu-mă la pozele de pe FB și Instagram ale oamenilor plecați într-o vacanță binemeritată, de altfel, prin insule cu mări turcoaz.

Sărăcia asta e foarte relativă, pentru că sînt mulți din ăștia ca noi, expați de București, care s-au prins că clima-i mai bună, că e aproape de Marele Oraș și vin masiv, cel puțin în perioada verii.

Faza este că eu niciodată nu mi-am propus să fiu vedetă, ca prima mea prietenă, nici divă, ca a doua mea prietenă, nici a rising star, ca ultima.

În ultimii ani, vara, de fiecare dată cînd mi se face un dor teribil de mare, nu mă mai gîndesc la marea „românească”, cea cu care m-am obișnuit în copilărie.

Îmi amintesc prima deplasare a mea la TIFF, în calitate de jurnalist, aveam o listă de interviuri pe care trebuia să le fac și de filme pe care trebuia să le văd și m-am întîlnit cu bunicul meu, care m-a întrebat: „Te-a trimis întreprinderea, nu-i așa?”.

Mi-am dat seama că în orașul ăsta mare în care m-am născut, am copilărit și mi-am trăit toată viața de adult, eu nu am decît un singur reper – Piața Obor.

Cei mai mulți sînt oameni normali, fără plete și fără vicii evidente, care se străduiesc să supraviețuiască decent, exact ca și mine.

Mi-am dat seama că pentru vara asta chiar n-am nici un plan. Pentru prima dată parcă nici marea nu mă atrage, nu-mi vine să călătoresc niciunde, nu simt nevoia de o vacanță.

Am găsit conversații cu oameni care nu mai sînt de multă vreme printre noi (și m-au înduioșat), apoi altele, cu oameni de care nu mai auzisem nimic de ani și zeci de ani, nici nu mai știam prea bine cine erau.

Nu înțeleg aceste etichete puse peste generații, teoretic fac parte din Generația X care i-a urmat celebrilor baby-boomers, copiii născuți după război care acum sînt pe cale de dispariție.

Și, astfel, copiii care n-au luat premii s-au trezit la final simțindu-se culpabili și confuzi, zgîlțîiți de părinți și bunici pentru că nu s-au ridicat la anumite așteptări.

Mi-am dat seama că nu schimbasem decît „cartierul”, într-un mediu mai puțin toxic, orașul Cîmpina e cît un cartier bucureștean. Însă cel mai mult m-a interesat ideea de comunitate.

Nu m-am mai întrebat ce caut aici și unde e viața mea, dacă e doar o haltă sau e o stabilire definitivă, încă nu am de unde ști.

Recunosc că la toate mutările din viața mea m-am fofilat cît am putut, am așteptat să mă mute alții, n-am contribuit sau eventual m-am prefăcut că fac cîte ceva.

Cei mai mulți au fost oameni necunoscuți care m-au emoționat profund pentru gest și mi-au redat speranța că poate omenirea asta nu e chiar pierdută definitiv.

N-aș avea nici un fel de mustrare de conștiință, aș face chiar și un an-doi de pușcărie și aș scrie o carte (pentru că oricum asta fac), dacă după aia aș avea parte de o bătrînețe senină și liniștită.

În urmă cu douăzeci și ceva de ani, încercările adolescenților de a ieși în evidență în anii de gimnaziu erau foarte timide. Uniformele „de tristă amintire” fuseseră înlocuite de puțină vreme cu blugii turcești.

Orașul meu ideal ar trebui să fie neapărat la marginea mării, cu un port funcțional din care să plece vapoare și unde să se odihnească yachturi, cu o faleză lungă pe care să te plimbi seara.

Atunci cînd oamenii își reduc bugetele, pentru că nu le mai ajung banii, dispar magazine cu haine „de firmă” și reapar ca ciupercile după ploaie magazinele de haine de second-hand.

Dintre toate țările balcanice pe care le-am cutreierat în lung și-n lat, cel mai neprietenos loc mi s-a părut de departe Croația.

Adevărul este că toate magazinele reale de pe Calea Moșilor din copilăria mea erau o butaforie, niște hrube întunecoase și neîncălzite iarna.

Adevărul este că șeful ăsta nasol, șeful despotic, șeful incompetent, dar atoateștiutor, șeful care te lasă fără replică și impune poziția ghiocel a angajatului, toate astea s-au născut acolo, în Republica Socialistă România.

Trăim într-una dintre țările europene cu cei mai mulți proprietari de case și apartamente, deși nivelul de trai nu e nici pe departe ce ar trebui să fie.

Ăsta e riscul, să devii treptat prizonierul unei case minunate, al unei curți ideale, iar cînd te reîntorci întîmplător în București să ți se pară că ai ajuns la New York.

Pe vremea asta de cod roșu, în Obor e pustiu, sînt doar doi oameni la coadă la mici. Ce mă voi face fără micii mei dragi, fără Obor?

„Cît cîștigă un scriitor? E bogat, nu-i așa?” Scriitorul are o vilă cu piscină unde scrie în legea lui?

Cînd am împlinit 18 ani, meseriile, în România, erau mult mai puțin fluide decît acum, nu prea puteai să treci de la una la alta peste noapte. Și nici nu existau meserii din astea abstracte, pe care nu știi de unde să le apuci.

Copiii citesc în primul rînd pentru poveste. Și nu cred că cei de acum citesc mai puțin decît citea generația mea.

M-am uitat la serialul Plaha pe Netflix nu atît pentru poveste, realizare și jocul actorilor, ci dintr-o curiozitate pur jurnalistică.

Toți purtau în piept niște cocarde tricolore cu chipul lui Eminescu, cel serafic, din tinerețe, și deasupra chipul lui Șoșoacă, de două ori mai mare și mai vizibil.

Îmi dau seama că anumite lucruri se uită greu, că toată adolesecența și tinerețea mea am fugit de controlori, fiecare călătorie cu autobuzul era însoțită de panică și anxietate, mă simțeam hăituită. Și nu amenda era problema.

Dimineața, după ce mă ridic din pat, merg în bucătărie cu telefonul ăsta legat de mînă. Înainte de a face orice, „mă informez”.

După ce facem piața, ne oprim în noul food court de mall din mijlocul Oborului, gîndit mai degrabă pentru corporatiști și hipsteri decît pentru oborenii obișnuiți.

Maică-mea, mult mai ardeleancă decît mine, nu se simte bine dacă nu are o bucățică de slănină „din aia bună” în frigider din care își mai taie din cînd în cînd cîte o feliuță subțire.

Urmăresc cu atenție și îngrijorare cum motanul nostru de doi ani și jumătate împrumută obiceiurile și metehnele vecinilor mei.

Cum îi mai împrietenim pe copii cu Ion Creangă, Rebreanu și Slavici, scriitori care au trăit cu secole în urmă, iar tinerii, de multe ori, nu înțeleg nici măcar limbajul pe care aceștia îl folosesc.

Nu sînt eu cea în măsură să le stabilesc valoarea, dar pot spune ce autori îmi vorbesc mai mult decît alții.

Seamănă cu un ritual aproape tribal, bărbații care dansează în jurul focului pentru a exorciza nu știu ce demoni sau a aduce ploaia. Iar mecanicul e, desigur, șamanul.

Cred că mulți au aceeași idee după o anumită vîrstă, e o formă de retragere necesară din viața socială pentru o mai bună calitate a vieții personale.

Dacă îți piere cheful de viață, e simplu, înseamnă că ți-ai pierdut „copilul interior”, trebuie să-l cauți și să-l regăsești.

Nu-l prea interesau obiectivele turistice din București, mai degrabă i-au plăcut berea locală, mititeii lui Cocoşatu, fuduliile de la Nicoreşti, papanaşii.