Adina Popescu

Nu-mi dau seama cînd am început să mă îndepărtez treptat de plajă și de apă, deși corpul ține minte senzațiile plăcute, dar cumva nu mai simte nevoia să le repete sau cel puțin nu la fel.

Abia atunci am început să mă înfurii de-a dreptul, după 15 ani de Bulgaria unde oamenii ăia nu știu ce să mai facă să te simți bine, în cîrciumile lor mă simțeam jecmănită.

Am sfîrșit prin a mă îndrăgosti de călătoriile prin Balcani pe care le repet la nesfîrșit în fiecare an, de fiecare dată mai descopăr ceva nou și surprinzător.

Mă gîndesc că dacă astfel de cărți vor ajunge în școli unde nu se vorbește mai deloc despre regimul comunist, generațiile următoare vor percepe lucrurile altfel.

Cum se poate „învăța” democrația, mai ales într-o societate care nu a avut de-a lungul istoriei o lungă experiență democratică?

Tot timpul sînt pe picior de plecare, însă nu mai pleacă nicăieri, stau acasă. Ce rost are? Oare așa voi ajunge și eu?

Personajul principal al acestei scurte povestiri este un Trabant, fabricat în 1972, cu o caroserie de un alb-cenuşiu (iniţial culoarea untului), cu roţile dezumflate.

Jack nu e un băiat creativ, face asocieri banale și destul de primitive între cuvinte, dar dacă lucrezi cu el își poate adapta din mers asocierile, căutînd altele, într-un mod chiar surprinzător.

Pentru mine, ani întregi, Clujul a fost orașul vacanțelor, era ca și cum aș fi plecat din București într-o stațiune îndepărtată unde „sejurul” dura o vară întreagă.

Un cuplu de cititori ai Dilemei m-a invitat ca să-mi arate Anglia de dincolo de Londra, Anglia rurală, mai provincială, autentică.

A venit vara, fac aici un scurt inventar al gusturilor, al aromelor ei de care de fiecare mi-e dor în alte anotimpuri și pe care, pe vremuri, le așteptam un an întreg.

Liniștea aia tot mai apăsătoare rămîne cînd cuvintele dispar, probabil că voi supraviețui trei nopți în căsuța asta, singură cu gîndurile mele.

Berlinul nu e neapărat un oraș frumos, nu se mîndrește cu situri arheologice sau muzee celebre, am amici care îl detestă, însă mie îmi dă mereu o stare de bine.

Acest amestec de culturi din Europa noastră îți dă o plăcută senzație de apartenență, așa a fost dintotdeauna.

Vinderea unui rinichi apare ca o salvare generală şi ca sîmburele unei discordii fără scop şi fără esenţă.

Au început să se stabilească aici și să cumpere case orășeni care au simțit nevoia să evadeze și cîțiva expați care vor să ducă o viață simplă în România rurală.

Diaspora asta e alcătuită, în fond, din oameni. I-am întîlnit de nenumărate ori în orașele Europei, în aeroporturi, prin avioane.

Pentru mine, vecinătatea înseamnă acum nu doar apropiere în spațiu, ci, mai ales, corespondențe afective.

Se zice că mizantropia vine odată cu vîrsta, că pe măsură ce îmbătrînești îți dorești din ce în ce mai puțin să fii aproape de oameni, de alți oameni.

Mașina tocmai a fost în service, i-am făcut revizia, am schimbat uleiul și filtrele, totul pare în regulă cu ea, doar „vedeți că o să vă cam lase ambreiajul la un moment dat!”.

Nu știu alții cum sînt, dar eu cînd vine cu adevărat primăvara, încep să umblu bezmetică pe străduțele din cartierul meu.

Privind în urmă, îmi dau seama că adolescența a fost Evul Mediu al existenței mele.

Pare simplu, însă în realitate e complicat, cînd simți că mori în secunda aia și că un curent electric și o frică inexplicabilă te străbat din creștet pînă în tălpi.

Mi-am dat seama că acea cartelă mă lega pe termen lung și nejustificat de un loc care nu mă reprezenta cu nimic, care mă înregimenta.

Dacă cineva s-ar apuca să scrie un manual al supraviețuirii într-o perioadă de criză ar trebui să se inspire din viața de zi cu zi a românilor în anii comunismului.

Dialogul în sine nu mai este un schimb de replici între doi sau mai mulți interlocutori, tinde să se transforme într-un monolog.

Terapia este, în esență, un dialog în care clientul își exprimă gîndurile, emoțiile și preocupările.

Am observat că după o anumită vîrstă apar tot soiul de neputințe care la început te intrigă sau chiar te amuză, apoi încep să devină supărătoare.

Mă surprinde faptul că în așa-zisa epocă a comunicării non-stop, a tehnologiei, oamenii sînt, de fapt, atît de nevorbiți.

Revin la călătoria de unul singur – acolo nu ai cum să te cerți cu nimeni decît cu tine însuți.

Așa că Anul Nou m-a prins cu frigiderul complet gol.

Îţi cere mătură, mop, găleţi, detergent, soluţii de curăţat felurite şi comentează că toate-s proaste.

Dacă mă luam doar după gustul acelor budinci, era clar că și Ungaria, față de România, era un paradis.

Poate că ei mai există încă, dar nu-i mai caut eu, nu mai am aceeași curiozitate legată de oameni, un semn că am început să îmbătrînesc.

De cele mai multe ori, deși aparent mai puțin importante decît pesonajele principale, sînt indispensabile.

Își iau calabalîcul, copiii, pisicile și fug cît mai departe. Ce opțiune au?

Nu poţi face însă comentarii dacă n-ai trăit o experienţă similară cu a lor.

Mă îmbrac, nu mă spăl, pentru că nu e apă, nu mă mai dau cu deodorant, am auzit că sînt periculoase, apoi o trezesc și pe Maria.

Prima oară am auzit de Călin Georgescu sîmbătă, cu o zi înaintea alegerilor, în Piața Obor.

Am avut parte de mai multe alegeri, în viața mea, mai mult sau mai puțin politice. Iată cîteva note despre ele.

Dacă într-a V-a, copiii încă vor să se facă pompieri, detectivi și, de ce nu, astronauți, cei mai mari devin mult mai pragmatici.

Care vrea mici? Ca să știu cîți mici să comand...”