Adina Popescu

Recunosc că la toate mutările din viața mea m-am fofilat cît am putut, am așteptat să mă mute alții, n-am contribuit sau eventual m-am prefăcut că fac cîte ceva.

Cei mai mulți au fost oameni necunoscuți care m-au emoționat profund pentru gest și mi-au redat speranța că poate omenirea asta nu e chiar pierdută definitiv.

N-aș avea nici un fel de mustrare de conștiință, aș face chiar și un an-doi de pușcărie și aș scrie o carte (pentru că oricum asta fac), dacă după aia aș avea parte de o bătrînețe senină și liniștită.

În urmă cu douăzeci și ceva de ani, încercările adolescenților de a ieși în evidență în anii de gimnaziu erau foarte timide. Uniformele „de tristă amintire” fuseseră înlocuite de puțină vreme cu blugii turcești.

Orașul meu ideal ar trebui să fie neapărat la marginea mării, cu un port funcțional din care să plece vapoare și unde să se odihnească yachturi, cu o faleză lungă pe care să te plimbi seara.

Atunci cînd oamenii își reduc bugetele, pentru că nu le mai ajung banii, dispar magazine cu haine „de firmă” și reapar ca ciupercile după ploaie magazinele de haine de second-hand.

Dintre toate țările balcanice pe care le-am cutreierat în lung și-n lat, cel mai neprietenos loc mi s-a părut de departe Croația.

Adevărul este că toate magazinele reale de pe Calea Moșilor din copilăria mea erau o butaforie, niște hrube întunecoase și neîncălzite iarna.

Adevărul este că șeful ăsta nasol, șeful despotic, șeful incompetent, dar atoateștiutor, șeful care te lasă fără replică și impune poziția ghiocel a angajatului, toate astea s-au născut acolo, în Republica Socialistă România.

Trăim într-una dintre țările europene cu cei mai mulți proprietari de case și apartamente, deși nivelul de trai nu e nici pe departe ce ar trebui să fie.

Ăsta e riscul, să devii treptat prizonierul unei case minunate, al unei curți ideale, iar cînd te reîntorci întîmplător în București să ți se pară că ai ajuns la New York.

Pe vremea asta de cod roșu, în Obor e pustiu, sînt doar doi oameni la coadă la mici. Ce mă voi face fără micii mei dragi, fără Obor?

„Cît cîștigă un scriitor? E bogat, nu-i așa?” Scriitorul are o vilă cu piscină unde scrie în legea lui?

Cînd am împlinit 18 ani, meseriile, în România, erau mult mai puțin fluide decît acum, nu prea puteai să treci de la una la alta peste noapte. Și nici nu existau meserii din astea abstracte, pe care nu știi de unde să le apuci.

Copiii citesc în primul rînd pentru poveste. Și nu cred că cei de acum citesc mai puțin decît citea generația mea.

M-am uitat la serialul Plaha pe Netflix nu atît pentru poveste, realizare și jocul actorilor, ci dintr-o curiozitate pur jurnalistică.

Toți purtau în piept niște cocarde tricolore cu chipul lui Eminescu, cel serafic, din tinerețe, și deasupra chipul lui Șoșoacă, de două ori mai mare și mai vizibil.

Îmi dau seama că anumite lucruri se uită greu, că toată adolesecența și tinerețea mea am fugit de controlori, fiecare călătorie cu autobuzul era însoțită de panică și anxietate, mă simțeam hăituită. Și nu amenda era problema.

Dimineața, după ce mă ridic din pat, merg în bucătărie cu telefonul ăsta legat de mînă. Înainte de a face orice, „mă informez”.

După ce facem piața, ne oprim în noul food court de mall din mijlocul Oborului, gîndit mai degrabă pentru corporatiști și hipsteri decît pentru oborenii obișnuiți.

Maică-mea, mult mai ardeleancă decît mine, nu se simte bine dacă nu are o bucățică de slănină „din aia bună” în frigider din care își mai taie din cînd în cînd cîte o feliuță subțire.

Urmăresc cu atenție și îngrijorare cum motanul nostru de doi ani și jumătate împrumută obiceiurile și metehnele vecinilor mei.

Cum îi mai împrietenim pe copii cu Ion Creangă, Rebreanu și Slavici, scriitori care au trăit cu secole în urmă, iar tinerii, de multe ori, nu înțeleg nici măcar limbajul pe care aceștia îl folosesc.

Nu sînt eu cea în măsură să le stabilesc valoarea, dar pot spune ce autori îmi vorbesc mai mult decît alții.

Seamănă cu un ritual aproape tribal, bărbații care dansează în jurul focului pentru a exorciza nu știu ce demoni sau a aduce ploaia. Iar mecanicul e, desigur, șamanul.

Cred că mulți au aceeași idee după o anumită vîrstă, e o formă de retragere necesară din viața socială pentru o mai bună calitate a vieții personale.

Dacă îți piere cheful de viață, e simplu, înseamnă că ți-ai pierdut „copilul interior”, trebuie să-l cauți și să-l regăsești.

Nu-l prea interesau obiectivele turistice din București, mai degrabă i-au plăcut berea locală, mititeii lui Cocoşatu, fuduliile de la Nicoreşti, papanaşii.

Prima mea vizită în străinătate a fost imediat după schimbarea de regim, la Budapesta, eram încă un copil, mi s-a părut că am ajuns în paradis.

Privind imaginile cu blocul devastat, îmi dau seama cît sînt totuși de liniștită în acest mic apartament de la parterul unei case interbelice.

Strigoii noștri se pare că sînt doar niște rude mai de la țară ale vampirilor, fără fițe arisocratice și cu apucături destul de grosolane.

Fiecare om digital are în viața sa mii de fotografii inutile la care nu mai revine niciodată, sînt imagini captate inutil, păstrate fără nici un scop.

Bucovina nu e doar despre mîncare și băutură, deși acesta este un aspect important pentru orice musafir.

Generații întregi au crescut cu pinguinul care era la circ tenor și a pornit într-o călătorie în jurul lumii ca să-i regăsească pe frații lui din Labrador.

Mi-am dat seama că la vîrsta mea, oricît mi-aș dori și aș încerca, nu mai pot să țopăi ca o capră din mașină, după 500 de kilometri, într-o cameră de hotel/pensiune necunoscută și a doua zi să o iau de la capăt.

De multe ori uităm că cel mai important „element” din sistem este, de fapt, copilul, elevul, un viitor (bun) cetățean în formare.

Mi-era tare dor de țările (non-UE) din Balcani, sincere și autentice, mai ales de Albania, pentru mine funcționează și ca un soi de mașină a timpului.

Oamenii de la țară au de toate, însă casele lor seamănă cu niște magazine de electronice și electrocasnice second-hand.

Nu mai ascult suficient muzica aceea care să mă bucure și mai ales nu mai merg la concerte, mi se pare un supliciu.

La sfîrșitul anilor ’90, pe străzile din București încă erau puține mașini străine, Opel-uri sau BMW-uri, dar tot Dacia 1300 rămăsese „regina” șoselelor.

Nu-mi dau seama cînd am început să mă îndepărtez treptat de plajă și de apă, deși corpul ține minte senzațiile plăcute, dar cumva nu mai simte nevoia să le repete sau cel puțin nu la fel.

Abia atunci am început să mă înfurii de-a dreptul, după 15 ani de Bulgaria unde oamenii ăia nu știu ce să mai facă să te simți bine, în cîrciumile lor mă simțeam jecmănită.