Pe la 1870, înainte să devină capitală imperială, Berlinul se prezenta drept un oraș confortabil. Definiția confortabilului era să poți să ajungi din centru pînă la cel mai îndepărtat punct al periferiei în numai o oră de mers pe jos. În fapt, lucrurile nu prea mai stăteau chiar așa, dar această imagine idilică a distanțelor încă fizic gestionabile va fi reproiectată cu forță în trecut și fixată acolo bine cu lipiciul nostalgiei de locuitorii tracasați de expansiunea ulterioară a orașului. Oricum nu ar fi fost vorba despre o oră de plimbare relaxată, pietonii trebuind să se strecoare printre călăreți, căruțe, trăsuri, cărucioare și vagoanele trase de cai, în lipsa unor reguli de circulație și, dincolo de centru, și a vardiștilor. Asta pentru că, în lipsa unui sistem subteran de canalizare, aprobat abia în 1873 și finalizat spre sfîrșitul secolului, la marginea străzilor curgeau în șanțuri deschise dejecțiile orașului, iar trotuarele, unde existau, erau ocupate de mărfuri, roabe și atelaje de tot felul.
Cînd tînărul Mihai Eminescu ajunge la studii la Berlin, orașul tot e „un furnicar”: „Privesc orașul furnicar / Cu oameni mulți și muri bizari” (1873). Privitorul înregistrează mișcarea înregimentată: marșuri și procesiuni. Chiar în lipsa antemergătorilor, a preoților, a prapurilor, a întregului „tarra bumbum“, șuvoiul omenesc curge strîns, de parcă ar fi adunare, și anume una tristă: „ca-ntr-un prohod“. Figură discordantă fac: un orb-cerșetor, un cîine vagabond, un proclet care sperie cîinele, o copilă, decupată în profil, și rarii visători-inadaptați în poză patetic-poetică: „Dar numai p-ici și pe colea / Merge unul de-a-nletelea, / Cu ochii-n cer, pe șuierate, / Țiindu-și mînile la spate“. Spațiul organizat evacuează timpul disonant sau, cel puțin, angoasa trezită de curgerea lui: „Și orologiile bat / Dar nimeni nu le mai ascultă / De vorbă multă, lume multă“.
Eminescu se și mută din centru, de pe Albrechtstraße, aflată la 15 minute de mers pe jos de universitate, în învecinatul orășel Charlottenburg, jumătate de secol mai tîrziu devenit cartier al Berlinului, pe Orangenstraße (Oranienstraße, astăzi Nithackstraße, la numărul 6, așa cum arată Ilina Gregori în cartea ei Știm noi cine a fost Eminescu? Fapte, enigme, ipoteze, 2008). Cea de-a doua adresă a lui Eminescu se află la mai bine de o oră de mers pe jos pînă la universitate sau pînă la proaspăt înființata Agenție diplomatică a Principatelor Române din capitala Imperiului German, unde tînărul student mai lucrează pentru un ban în plus. Probabil că ia tramvaiul cu cai, care în 1874 făcea nu mai puțin de 284 de curse a cîte 30 de pasageri fiecare, pe zi, la prețul de 25 de pfenigi de călătorie, echivalentul a doi pfunzi de pîine.
Surprinzător așadar, Eminescu renunță la distanța scurtă, de 15 minute, la care aspirăm noi astăzi, cînd vorbim de comoditate urbană, pentru o distanță mult mai lungă și care depășea marja tolerabilului în epocă. Motivele mutării la Charlottenburg vor fi fost preponderent financiare, dacă nu și estetice, avînd în vedere proximitatea castelului-reședință, construit pentru regina Sophie Charlotte, soția regelui Frederic I al Prusiei, cu parcuri și vile elegante, aer curat și multă liniște.
Dacă, la 1871, Berlinul număra în jur de 800.000 de locuitori, în numai două decenii numărul total al locuitorilor se dublează, fără ca suprafața orașului să crească corespunzător – ea rămîne relativ aceeași pînă în 1920. Densitatea locuirii crește considerabil. Celebre, în sens negativ, devin apartamentele mici și supraaglomerate din așa-numitele „cazărmi de închiriat” (Mietskasernen). În ele locuiesc chiar mai multe familii la un loc, pe cinci-șase etaje, cu vedere mai ales spre curțile interioare strîmte, întunecoase, în care se găseau WC-ul comun și pompa de apă. Bucătăriile erau și ele comune, dotate cu sobe cu cărbuni și subînchiriate și ele pe perioada nopții chiriașilor fără locuință. Abia după 1900 (Altbau tîziu) apar și în clădirile de închiriat nou construite toaleta comună, la început una pe palier (respectiv între paliere) sau apa curentă. Standardizarea sanitară se produce abia după 1920: baia în apartament devine normă, la fel ca WC-ul interior și bucătăria funcțională, dotată cu apă curentă. Evident că toate aceste lucruri se puteau întîlni deja în clădirile construite pentru folosul propriu și în vilele Gründerzeit (din „epoca fondatorilor“), ridicate în epoca boom-ului economic și urban din primii ani ai Imperiului și dincolo de crahul din 1873, despre care scrie și Eminescu.
În romanul Patul lui Procust (1933), putem strecura o privire într-o casă de raport bucureșteană, cu același confort deficitar: „Pe lîngă strada Plevnei şi bulevard e o curte lungă cît o stradelă şi acoperită, cu etaje adăogate, cîrpit fiecare cu scărițe de lemn strîmbe. Sînt locuințe studențeşti şi menajuri boeme. La cişmeaua din curte e noroi, pentru că toată ziua trebuie să vie lumea să ia apă. Cutia cu gunoaie, enormă, e în față, şi alături de ea cîteva căruțe de lemne, aşa că toată casa pare un tren de marfă cu tenderul înainte“. Pe Ladima, chiriaș și el, îl obsedează baia: „Totul e cam vechi, dar îmi convine mai ales că are și baie... îmi place că nu mai am scări de urcat și, cum îți spun, am și baie. E un fost vestibul, neacoperit, între două camere, căruia i-au făcut acum un acoperiş de sticlă... și au instalat baie“.
Cum să ne imaginăm entuziasmul futuristic pentru densificare urbană și dezvoltare pe verticală în absența acestei promisiuni fundamentale, a intensificării participării sociale prin diminuarea distanțelor și, totodată, prin diminuarea eforturilor cotidiene de gospodărire? Apa curentă, ascensoarele electrice, încălzirea centrală, apartamentul unifamilial conving, bineînțeles, după conviețuirea la comun, cu WC-ul și apa în curte, în urban sau în rural. Cîteva profiluri clasice sau o estetică modernă, fără simetrii, înnobilează acest tip de locuire, la bloc, publicitat cu succes, devenit din aranjament de nevoie, iată, model aspirațional, nu numai în anii ’20-’30, ci și mult mai tîrziu. El redevine distopic prin reducerea progresivă a calității spațiului locativ și prin deplasarea către periferie.
Vechii orășeni, cu șansa de a fi trăit oricît de modest la curte, îl detestă. Ca să fie limpede de ce blocul modern nu înseamnă autonomie domestică, un personaj din romanul Coaja lucrurilor sau Dansînd cu jupuita (1996) al lui Adrian Oțoiu îl compară cu locul de veci modern, supraetajat și el: „uite’ ce ne’au oferit: un loc la etajul patru […]. Un loc deasupra unui chiabur zurbagiu care stă deasupra unui locotenent decorat la Oituz care şade deasupra unei ibovnice de-a prinţului Ghica şi aşa mai departe probabil pînă în centrul pămîntului! Un adevărat sandviş de morţi, doar Lucy şi omul din Cro Magnon mai lipseau! Şi, dom’ Gliga, mata ne ştii, niciodată nu ne’a plăcut să ne amestecăm cu plebea, […] totdeauna ne’am dorit un cămin liniştit, unde să nu încurcăm pe nimeni, şi de’aia am resistat eroic în căsuţa noastră, chit că ştiam că sîntem în planul de demolări. Şi, dacă nu ne’am mutat la bloc cît am trăit, de ce să ne mutăm după moarte? Ştii cum e cînd locuieşti în comun: unuia îi miros picioarele, altul rîgîie cînd i se descompune mîncarea în pîntec, altul bolboroseşte în somn”. În plus, ca și locuința, locul „de veci“ nu mai e în posesiune garantată: „ce loc de veci, don Gliga? Că nu ţi’l mai garantează decît pe şapte ani! Dup’aia, dacă nu eşti la zi cu chiria, ţi’l naţionalizează […] trece la stat. Şi ţi’l vinde din nou. Şi’ţi bagă un colocatar peste capul tău, de’ţi strică toată priveliştea!“. Soluția concretă în chestiunea spinoasă a locuirii după moarte nu e foarte limpede, spre groaza interlocutorului și a cititorilor: pare că bătrînul cuplu a hotărît să se conserve sub cerul liber, „à la belle étoile“, la fumul frunzelor arse în grădină.
Buna soluție a locuirii urbane nu este „orașul furnicar“, nici orașul vertical, la apariția căruia este martor Eminescu, cu toate proiecțiile aferente de putere și cu urgențele lor de înregimentare. Orașele mai mici, periurbane sau independente, dar cu o infrastructură adecvată, sînt oricînd preferabile megalopolisurilor aglomerate, poluate, alienante, cu cartiere-dormitor și ghetouri, și care vînd numai – scump, foarte scump – iluzia apartenenței sau, pentru străini, a integrării. Megalopolisurile încearcă să compenseze cu cartiere alternative și recreative, oaze „de evadare”, cu atmosferă tradițională și convivială. Exemplul clasic este cartierul Grinzing din Viena, cu dealurile sale cu vii și ulițe cu bodegi, adevărat sat-în-oraș, organic și nemuzeificat. S-ar mai putea adăuga cartierul Spandau la Berlin, cu terase și berării, mai liniștit decît Berlinul central, la fel precum Köpenick-ul pitoresc, cu ceva aer „de vacanță” și vibe romantic, sau Grunewald-ul verde, cum îi spune și numele, cu Biergärten și restaurante tradiționale. În București am visat că fostul sat Băneasa, unde ne mutaserăm, ar fi devenit un Grinzing local, patria micilor și a Miticilor, cu mustării întărite cu garduri de coceni și împodobite cu știuleți de porumb, cum erau locantele de pe Șoseaua Ștefan cel Mare, în copilăria mea, înainte să înceapă construcția blocurilor, să fie demolate casele cu curți și să fie interziși mandatarii. Poate rămăsesem în minte și cu proiecțiile de basm ale lui Iordan Chimet despre ce este un Oraș: „Înainte de toate înseamnă oameni sprinteni la minte, gata de sfadă uneori, dar întotdeauna dornici de petrecere, cu inima deschisă. Și mai înseamnă Orașul, dacă stai să chibzuiești bine, și vinuri cum nu se pomenesc în satele de la munte“. Lîngă căsuța noastră însă, în Băneasa, nu s-a înființat o bodegă cu manele, cum ar fi fost de așteptat, ci s-a ridicat un bloc cu șapte etaje, iar noi ne-am mutat la Heidelberg, într-un oraș-sat de munte, unde, cum ar spune Chimet, „merită mai degrabă să rabzi de sete un an, decît să-ți spurci gîtul cu tulbureala lor din sticle“.
Romanița Constantinescu este lector de limba și literatura română la Universitatea din Heidelberg.
