Dictatura

Nu pentru că oamenii ar iubi tirania, ci pentru că nu mai au răbdare pentru nuanțe, nu mai au chef de complexități. Iar dictatura oferă o poveste simplă.

Pentru cei mai în vîrstă, care au trăit comunismul, nostalgia vine din memoria directă a unei vieți ordonate de stat, dintr-un contract între individ și partidul-stat.

Memoria noastră istorică e inevitabil scurtă: cu toții avem impresia că dictatura nu poate veni în viața noastră decît sub baionetele unei armate străine.

Avem în primul rînd de-a face cu o mișcare sau un partid politic care vorbește în mod sistematic despre un dușman (intern și extern), identificat pe criterii de rasă, clasă, aparținînd unei minorități.

Ardelenii se plîngeau de ucazurile de la Budapesta, basarabenii n-aveau decît să le suporte pe cele adevărate, de la Petersburg.

Fără a le simți ei înșiși, algoritmii ne înregistrează emoțiile, ne evaluează stările de spirit, ne cuantifică sentimentele, analizîndu-ne cuvintele din postări și ne stimulează să simțim în continuare.

Cum se face că sîntem europenii cei mai dispuși la dictatură tocmai noi, cei care am plătit cu sînge ieșirea din dictatura comunistă?