Dușmanul
Cum recunoști o formațiune politică cu potențial dictatorial? Avem în primul rînd de-a face cu o mișcare sau un partid politic care vorbește în mod sistematic despre un dușman (intern și extern), identificat pe criterii de rasă, clasă, aparținînd unei minorități (etnice, naționale, religioase, confesionale, sexuale, social-politice etc.).
În istoria interbelică românească, în decembrie 1937, Octavian Goga și A.C. Cuza, cu al lor Partid Național-Creștin (PNC), au deschis calea spre regimul autoritar și dictatură prin instituirea antisemitismului de stat.
Evreul devenise dușmanul prin excelență, dar nici apărătorii minorităților („jidoviții”) nu erau departe de statutul de inamici publici. Goga încetase de ani de zile să mai fie poetul exemplar în serviciul națiunii române și devenise politicianul extremist care nu se despărțea de svastică și de discursul xenofob, concurînd Garda de Fier a lui Corneliu Zelea Codreanu pe culoarul prohitlerist.
Carol al II-lea a justificat aducerea la putere a cuplului politic Goga-Cuza prin necesitatea de a combate Mișcarea Legionară care împărțea cu PNC zona extremismului de dreapta, orientarea fascistă, pronazistă, tot așa cum și-a motivat și instituirea regimului personal la 10 februarie 1938. Guvernarea carlistă a suprimat parlamentarismul și multipartidismul; de fapt, așa cum a spus-o deja foarte pertinent Oliver Jens Schmitt, legionarismul „a influențat extrem de puternic dictatura regală și pe cea militară. Dictatura regală era, în multe privințe, un stat legionar fără legionari în fruntea statului: militarizare, omogenizare națională, instrumentalizarea Bisericii, politică economică intervenționistă și iliberalism social”.
Vocabularul politic violent
Sub dictatura lui Ion Antonescu, puterea politică a devenit genocidară, dar a existat anterior o „pregătire” a Holocaustului care se vădește inclusiv prin retorica antisemită, xenofobă monomană, care în anii 1930 ajunsese să copleșească spațiul public.
Cum scriam și cu altă ocazie, după decembrie 1937 aproape fiecare regim politic autoritar, cu ambiții dictatoriale sau totalitare (guvernarea antisemită Octavian Goga ‒ A.C. Cuza, dictaturile regală, legionară, cea militară antonesciană şi sistemul comunist), a avut propriul vocabular politic violent oscilînd de la ura de rasă la ura de clasă.
Lexicul agresiv şi extremist a fost cumva codificat fie prin lucrări propagandistice cu gir oficial, fie în plan mediatic sub diverse formule, inclusiv editoriale, în condițiile în care exista o cenzură oficială care suprimase pluralismul. De altfel, dușmanii acestor regimuri dictatoriale (de extremă-dreapta sau de stînga) au fost de multe ori comuni: libertatea, spiritul liberal şi democratic, gîndirea rațională, pluralismul cultural-ideologic, moderația politică.
Vocabularul Puterii nu prea a fost contrazis. Realitatea tristă a absenței unei opoziții consistente antifasciste, antinaziste, de factură democratică, în perioada 1938-1944, a înlesnit și instaurarea dictaturii comuniste. Pur și simplu, românii nu aveau experiența delimitării fățișe de un stat (dictatorial), iar segmente importante ale elitelor (inclusiv intelectuale) erau compromise de colaborarea cu dictaturile fasciste. Dictatura comunistă, mai ales prin brutalitatea din intervalul stalinist și prin durata lungă de înstăpînire (peste patru decenii), s-a apropiat poate cel mai mult de statutul unui regim totalitar.
Dar dictatura postbelică nu a însemnat doar represiune, ci și mobilitate socială, îmbunătățirea condițiilor de trai (îndeosebi în anii 1960 și 1970), „modernizare” chiar dacă pervertită, și asta pentru destul de mulți, în special din zonele rurale și ale micilor orașe. În plus, mai ales după 1960, regimul comunist a amestecat marxism-leninismul cu naționalismul (antisovietic, antimaghiar, chiar antisemit) și a ajuns să aducă în prim-plan protocronismul sau chiar un mix ideologic pe care unii analiști l-au numit „baroc fascisto-comunist” (vezi și reabilitarea parțială a mareșalului Ion Antonescu începînd din anii 1970).
Ideea de „front” și „nostalgia” față de dictatură
Astăzi trebuie să admitem că, pentru destui români, momentul decembrie 1989 nu a fost neapărat o revoluție anticomunistă, democratică și liberală. Așa se face că opțiunea multora s-a îndreptat spre Frontul Salvării Naționale (FSN) și Ion Iliescu, fostul șef al Propagandei comuniste și al Tineretului UTC-ist care a reabilitat în anii 1990 metode specifice regimului procomunist postbelic: contramanifestații violente, antiintelectualism, tentative de suprimare a Opoziției etc.
Să remarcăm în paranteză preferința personalităților autoritare pentru ideea de Front: Carol al II-lea înființase Frontul Renașterii Naționale (primul partid unic din istoria națională, căruia Florin Grecu i-a dedicat o reușită monografie); comuniștii sub Gheorghiu-Dej au inițiat Frontul Național Democrat, iar mai apoi Frontul Democrației Populare. În fine, sub Nicolae Ceaușescu a existat Frontul (Democrației și) Unității Socialiste. După despărțirea de Petre Roman, Ion Iliescu a înființat un alt Front – Frontul Democrat al Salvării Naționale – FDSN – partidul care s-a aliat într-o coaliție guvernamentală și parlamentară cu formațiuni de extremă-stînga și dreapta („Patrulaterul Roșu”). Invocăm adesea numele lui Călin Georgescu și pericolul autoritarist/dictatorial pe care l-a adus acesta în noiembrie 2024, dar uităm de acest Patrulater politic toxic și de ceea ce a urmat în anul 2000: un lider precum Corneliu Vadim Tudor cu al său PRM (Partidul România Mare) cotați la peste 30%.
Se vorbește foarte mult astăzi, sub impactul sondajelor și barometrelor de opinie publică, atît despre „nostalgia” multor români față de perioada comunistă, în special față de regimul N. Ceaușescu, cît și despre procentajul mare al respondenților pentru care comunismul a fost o idee bună, dar prost aplicată.
În primul rînd, cred că nu este o „nostalgie” față de „dictatură”, față de anii 1950 sau 1980, ci este mai mult un vot de protest față de proasta guvernare din prezent. Și oricum, „nostalgia” este față de perioadele de relativă „bunăstare” din intervalul comunist, atunci cînd exista și o stabilitate a locului de muncă și acces acceptabil la cîteva servicii sociale.
Pericolul autoritar și dictatorial de astăzi
În România postdecembristă, sistemul democratic (chiar imperfect) a rezistat și pentru că a existat o susținere, uneori fermă, dinspre Uniunea Europeană și Statele Unite ale Americii. Astăzi UE este foarte dezbinată și subminată (prin aportul unor Viktor Orbán, Robert Fico și Andrej Babis), iar SUA este guvernată de cel mai imprevizibil președinte american. În plus, Donald J. Trump pare să aibă o fascinație bizară față de dictatorul de la Kremlin, un Vladimir Putin care a excelat prin tendința lui expansionistă și imperialistă (în raport cu Ucraina, dar nu numai).
Poate aluneca America lui Trump pe panta autoritarismului și apoi a dictaturii, aspect care s-ar putea dovedi fatal și pentru partea noastră de lume? Puțin probabil, dar nu și imposibil dacă Trump, cel tentat de autoritarism, nu este oprit la timp. Să recapitulăm ce s-a întîmplat în actualul său mandat: declarații expansioniste, imperialiste, revizioniste, de-a dreptul colonialiste, vizînd Groenlanda/Danemarca, Panama, Canada, asasinarea în plină stradă de către ICE a lui Alex Pretti și Renée Good, fără ca administrația președintelui Trump să se delimiteze imediat și ferm de aceste crime nejustificate și oribile. Nu trebuie să ne mai mire postările asumate de contul oficial de Facebook al Ambasadei SUA la București care încep să semene cu lozincile din România anilor 1980, cînd era la putere cultul lui Ceaușescu.
Pare că România de astăzi este cumva pe cont propriu, mai ales că în plan extern are de-a face cu o Americă mai degrabă ostilă, cu o Franță fără guvern stabil sau cu o Germanie indecisă, cu un cancelar Merz ezitant în a-și asuma promisiunile electorale dătătoare de speranțe. Pentru România nu s-ar fi pus poate problema pericolului suprimării regimului pluralist dacă ar fi avut un sistem educațional relevant și o tradiție civică, democratică solidă.
După 1989, elevii și chiar studenții au învățat că sistemul personal carlist a fost doar un „regim de autoritate monarhică”, nicidecum o dictatură (chiar dacă regală). Mulți profesori de istorie îl elogiau pe Ion Antonescu, iar Holocaustul a fost negat ani de zile chiar la nivel oficial. Despre dictatura comunistă nu s-a prea vorbit la școală, și abia recent a fost introdusă materia Istoria comunismului din România (însă doar la clasa a XII-a, ceea ce face ca în zona rurală disciplina să fie dificil/imposibil de „accesat”). Mai rămîne să se găsească în cît mai multe școli, îndeosebi în afara orașelor mari, și profesori bine calificați care să o predea la un nivel dezirabil.
România însăși este întruchiparea dezbinării: societatea și elitele intelectuale sînt profund divizate. Unii cărturari conservatori s-au asociat cu Coaliția pentru Familie, punînd în discuție ideea unor drepturi umane care în Occidentul democratic reprezentau cîștiguri dincolo de orice controversă. Pentru unii intelectuali nu există extrema-dreapta, iar alții au dificultăți să identifice extrema-stînga cu comunismul. Ba chiar așa-zisa stîngă intelectuală (radicală) nici nu recunoaște că în România post-1948 a existat un sistem comunist. Acel „comunism” ar fi ba „capitalism de stat”, ba altceva, iar aici revenim la ideea din sondaje: comunismul – o idee bună, generoasă, chipurile neaplicată.
Aceste realități nu sînt semne care să ne încurajeze să sperăm la o rezistență societală puternică în fața autoritarismului. Poate că totuși România se va salva – prin ea însăși sau datorită contextului internațional favorabil. Ceea ce nu înseamnă că problemele structurale majore ale țării (serviciile secrete nereformate, Justiția nefuncțională, injustiția socială profundă, supraviețuirea pe datorie etc.) se vor rezolva de la sine.
Cristian Vasile este cercetător ştiinţific dr. habil. la Institutul de Istorie „N. Iorga“, Academia Română. Ultima carte publicată: Un cameleon și „virtuțile” oportunismului. Mihai Ralea, o biografie politică, Humanitas, 2025.
Credit foto Carol al II-lea: Wikimedia Commons
