A devenit parte din viața noastră și, după ce ne-am speriat și am luat-o în rîs, ne-am aruncat – vitejește sau doar entuziast – asupra ei, explorînd-o, exploatînd-o, înrobind-o (credeam noi): Inteligența Artificială. O vedem azi ca pe o soluție, dar și ca pe un Armagedon soft (și/sau de soft) în derulare. Aș vrea, însă, să agreăm, de la bun început, asupra a două lucruri: Inteligența Artificială nu este de loc inteligentă și aproape de loc artificială.
Ea are la bază o serie de algoritmi care sînt „antrenați” să recunoască și să întoarcă spre cel care cere („rezultatele căutării” – sună aproape poetic) structuri și modele statistice, identificate în volume mari de date generate de noi, aceștia, cu carbonul la bază. Ea lipește secvențe pe care noi, omenetul, prin comportamentul nostru repetitiv, le-am impus ca statistic relevante sau măcar le-am creditat cu ceva sens. IA nu e creație, e compilație, iar cărămizile cu care operează sînt întîmplările și făcutul nostru din veac. Cum se spune la Carte, tot ce este a mai fost și ce va fi a mai fost. (Ecleziastul 3-15).
Dacă acceptăm acestea, lucrurile devin un pic mai clare – nu neapărat și mai plăcute. Pentru că așa trebuie să acceptăm caracterul ciclic al evoluției noastre și, cu acesta, și responsabilitatea pentru comportamentul nostru trecut, prezent și viitor. Eu, una, mă simt, din ce în ce mai mai des, ca o broască fiartă la foc mic. Și văd cum lucrurile se duc aparent inexorabil într-o direcție pe care o credeam deja depășită, pentru că, nu-i așa, trecuserăm pe acolo, văzuserăm fața răului și ne învățaserăm lecțiile.
Și pentru că ce a fost va mai fi, avem temei (sau măcar pretext) să îl invocăm pe Polybius, care propune (în termenii epocii) o astfel de evoluție ciclică a societății. Punctul zero este domnia unui singur conducător virtuos („monarhie”), care degenerează în „tiranie”, cînd liderul singular devine corupt și interesat doar de sine. El este alungat și înlocuit de domnia unui grup conducător virtuos („aristocrația”), care la rîndul său degenerează în „oligarhie”, cînd, coruptă, elita guvernează spre binele propriu. Este momentul cînd apare rîvnita „democrație”, cînd poporul guvernează pentru sine. Dar și această fază ideală degenerează și duce la prăbușirea ordinii, la înlocuirea legii cu bunul plac, cu arbitrarul („ochlocrație”). Cu un dram de noroc, din haos se ridică liderul singular virtuos – și lumea o ia de la capăt. Oriunde am vrea să ne plasăm pe acest spectru, mai aproape de democrație sau de oligarhie, perspectivele sînt mai degrabă sumbre și vom învăța repejor termenul de „ochlocrație” (pe care îl practicăm acum, în subterane, sub numele de cod „populism”).
Bucuroși că „Internetul a democratizat discursul public”, că „a dat o voce celor fără de voce” (și alte astfel de adevăruri care au devenit în scurt timp doar calcuri verbale), am ajuns să trăim într-o tacla globală. Am depășit modelul clasic al mass-media („one-to-many”, în care jurnalistul se adresa publicului său) și l-am înlocuit cu „one to everybody”, ca în rețelele sociale, „one-to-you”, ca în produsele media hiper-personalizate, sau chiar „nobody-to-you”, cînd de partea cealaltă a conversației nu mai este o entitate umană, ci un algoritm.
Paradoxal este că ne îndreaptă spre capătul ciclului două curente fundamentale opuse, dar ambele cu rădăcini democratice. Primul este cel de sorginte americană, al libertății fără limite, care clamează că omul trebuie să fie liber să decidă pentru sine, pînă la ultimele consecințe. Așa cum stau lucrurile, problema stă în definirea „omului”, care pare a fi mai degrabă alb, creștin, conservator, bogat, heterosexual, de preferință american și bărbat.
Cel de-al doilea curent este cel european, legalistic și protector, care încearcă să stabilească limite în care libertatea poate fi exercitată, spre binele omului, definit, de data aceasta, ceva mai larg și mai incluziv, mai ales dacă are drept de rezidență în UE
Cele două se acuză reciproc de dictatură, contrazicînd ciclul lui Polybius, întorcîndu-l în marșarier, de la democrație la (diferite grade de) tiranie. În acest timp, algoritmii își văd de ale lor, învățîndu-ne pe dinafară (ca pe niște materii ce sîntem) și servindu-ne propriile idei, în buclă, făcîndu-ne să credem că sîntem mai mulți și mai îndreptățiți, grație efectului de turmă. Fără a le simți ei înșiși, algoritmii ne înregistrează emoțiile, ne evaluează stările de spirit (că doar avem liber la emoji), ne cuantifică sentimentele, analizîndu-ne cuvintele din postări și ne stimulează să simțim în continuare. Să simțim (că asta doar noi putem face) și să transpunem în cuvinte, mai multe cuvinte, din care se pot hrăni, pe care se pot antrena pentru a ne cataloga, categorisi, a ne ține fericiți în bulele noastre.
La început a fost cuvîntul și dacă, acum, cuvintele sînt cele care (ne) creează limitele din ce în ce mai strîmte și mai franjurite ale democrației, bine ar fi să nu uităm, broaște fierte la foc mic, că e doar începutul.
Ioana Avădani este președinte al board-ului Centrului pentru Jurnalism Independent (CJI).
