Interesant ‒ din perspectiva istorică ‒, în Statele Unite, nu e că Donald Trump a ajuns președinte, ci că jumătate plus unul/unii dintre americani l-au votat. Aici sîntem acum: în căsuța nr. 1 a interogațiilor despre reîncinsa competiție Dictatură vs. Democrație.
Ca prolog vă ofer o lecție politică pe care un produs pop-culture ne-o pune în vedere (și pe care economistul și profesorul universitar american Eswar Prasad o amintește în excelenta sa carte The Doom Loop. Why the World Economic Order is Spiraling into Disorder, 2026): în serialul Games of Thrones, la un moment dat personajul Lord Petyr Baelish (zis și Littlefinger) stă de vorbă cu regenta Casei Lannister, blonda Cersei. Provenit dintr-un mediu modest și ajuns în lumea bună prin jonglerii, Littlefinger îi spune lui Cersei că e la curent cu secretele Casei Lannister și că familiile nobile, de regulă, uită un adevăr simplu: anume că, se știe, cunoașterea înseamnă putere! Cersei cade o clipă pe gînduri, apoi strigă gărzilor: „Puneți mîna pe el și tăiați-i gîtul!“. În fața unui Littlefinger năucit, care se zbate disperat în strînsoarea soldaților, Cersei revine: „Stați! M-am răzgîndit. Lăsați-l liber!“. Și apoi îi șoptește lui Littlefinger un adevăr încă și mai important: „Puterea înseamnă putere!“.
Cu alte cuvinte: ceea ce va face din Donald Trump un președinte fidel democrației (sau nu) nu e maniera în care el a ajuns la putere – ci aceea în care el va pleca de la putere. Rețineți acest detaliu. Ceea ce face la putere deja e discutabil cu totul (în presa americană și mondială).
Anticii vorbeau despre cicluri
Cum spune blonda fatală Cersei, puterea e putere: ea e un puternic rejuvenant și cel mai invocat afrodiziac; ea e scop și e mijloc deopotrivă; puterea amețește și te ține treaz; puterea îi caută pe cei care o caută; puterea, în fine, e miza întregii istorii a speciei noastre. Cum se ajunge la putere e important, desigur: una e să o faci prin crimă, alta e prin vot liber; pe de altă parte, populism există atît în democrații, cît și în dictaturi, iar votul emoțional nu ține de ideologii etc. Dar ceea ce contează, în cele din urmă, este cum (și dacă) un om care are puterea renunță la ea și o transmite altuia.
Și astfel ajungem la prima ipoteză: anume, că dictaturile se nasc, se pare, dintr-un vierme ascuns în carnea democrațiilor.
Istoriograful grec Polibiu (secolul II î.Chr.) ne-a lăsat lecția amară a unei ciclicități: cum natura omului nu-i perfectă, la fel și conducerile umane sînt, toate, coruptibile. Un rege care aduce ordine în societate, totuși, poate sfîrși ca tiran, pentru că nu mai vrea să părăsească puterea; apoi, o elită aristocratică se va răzvrăti împotriva tiranului și va restabili ordinea; dar numai pentru o vreme, pentru că solidaritatea aristocrației nu va dura și, dintre ei, se va ridica o oligarhie care va pune interesul grupului mai presus; poporul se va revolta apoi împotriva oligarhilor (sau nomenclaturii, sub Cortina de Fier – nota mea) și astfel intră în scenă democrația, restaurînd libertăți, egalitate, drepturi etc.; doar că democrația obosește și ea, odată cu noi generații care consideră că toate acele libertăți și drepturi vin de la sine – și astfel se ajunge la anarhie și la populism (sau la dictatura plebei, cum spunea Polibiu); și, în contra acestei plebe anarhice, iarăși se va ridica un rege care să impună ordinea – dar care va sfîrși ca tiran – și ciclul se reia de la sine.
Această teorie ciclică a regimurilor politice – pe care profesorii Zoe Petre și Lucian Boia o predau în cursurile lor din Facultatea de Istorie bucureșteană inclusiv în ultimii ani ai regimului Ceaușescu! ‒ e atrăgătoare și naște, invariabil, întrebarea: dacă acestea-s ciclurile, atunci noi unde ne aflăm, acum?
Doar că întrebarea e înșelătoare, la fel și speranța de a afla un răspuns. Cum istoria nu se repetă, sînt puține șanse ca o teorie din secolul II î.Chr. să ne prezică azi viitorul.
Așa încît ne întoarcem la căsuța nr. 1.
Da, dictatura poate veni în aplauze
Memoria noastră istorică e inevitabil scurtă: cu toții avem impresia că dictatura nu poate veni în viața noastră decît sub baionetele unei armate străine – pentru că așa s-a întîmplat, în cazul românesc, după al Doilea Război Mondial. Doar că noi mai cunoscuserăm deja un episod dictatorial: după 1938, ambiția autoritară a lui Carol al II-lea a adus o Constituție ad-hoc, un partid unic, uniforme ale administrației, organizații de tineret și de meseriași etc. Desigur, nu putem egaliza dictatura regală cu cea stalinistă, care avea să urmeze; dar fapt este că primul atac la adresa imperfectei democrații românești nu a început în 1945, ci în 1938 (v. Sorin Alexandrescu, Paradoxul român, 1998).
La scara istoriei, dictaturile născute din apăsarea baionetelor străine sînt, paradoxal, cele mai ușor de înlăturat. Da, ele pot dura decenii – cum a fost dictatura rusă/sovietică în Europa de Est, în secolul XX –, dar, atunci cînd presiunea baionetei scade, eșafodajul dictatorial cade de la sine. Dictaturile ajunse la putere prin aplauze (adică prin vot liber, dat din frustrare) sînt mai toxice decît cele impuse din afară. În Germania nazistă, unde o bună parte a populației fusese convinsă de argumentele unor Hitler sau Goebbels, au fost executați soldați, ofițeri sau cetățeni pentru trădare pînă în ultimele ore ale regimului – cei ce operau execuțiile fiind convinși că fac ceea ce trebuie pentru neam și Reich. Pentru că ei credeau încă.
Global vs. Tech și viitorul antisemitism românesc
Antreprenorul Peter Thiel, cel care e văzut acum ca un broligarh aflat în spatele lui J.D. Vance și Donald Trump, e tradus în limba română inclusiv prin cartea sa De la Zero la Unu, încă din anul 2015, pe cînd D. Trump nu candidase nici măcar prima oară. Și e interesantă perspectiva: Thiel spunea că, în ciuda aparențelor, traversăm o epocă a stagnării tehnologice, în care mimetismul e mai puternic decît inovația și în care „globalizarea și tehnologia sînt moduri diferite de progres, este posibil să le avem pe amîndouă, fie sau nici una în același timp” etc. Categoric, Thiel – și, foarte probabil, oamenii pe care el îi simte că gîndesc la fel, precum J.D. Vance sau Donald Trump – crede mai mult în tehnologie decît în globalizare. Spune: ele nu au evoluat mînă în mînă – dovadă, perioada Războiului Rece, în care am avut o clară dezvoltare tehnologică, dar fără o globalizare efectivă.
Dar un detaliu anume mi-a atras atenția din biografia acestui Thiel: student la Filozofie fiind (la finalul anilor ’80, la Universitatea Stanford), el și alții s-au revoltat atunci cînd un curs de Cultură occidentală a fost înlocuit cu un curs de Culturi, idei și valori (id est multiculturale) și, ca replică, ei au înființat o revistă, The Stanford Review, conservatoare, libertariană și opusă – de pe atunci – corectitudinii politice.
Întrebarea pe care o pun: oare desființarea cursului de Cultură occidentală, în acel context, la Stanford, și înlocuirea cu unul dedicat diversității, chiar a fost o idee bună? – cîtă vreme cele două ar fi putut funcționa în paralel, astfel încît studenții să aibă de ales? Nu cumva democrația integrativă americană a anilor 1980 s-a grăbit atunci? – plantînd astfel germenii revirimentului conservator de astăzi.
Aceeași tentință e vizibilă în sistemul de învățămînt românesc de azi, unde materia Istoria evreilor. Holocaustul a ajuns obligatorie în sistem și, în paralel, indicatorii societali spun că antisemitismul e în creștere, chiar și într-o țară – România! – în care numărul evreilor e realmente mic. Cum s-a ajuns aici? Cîtă vreme cursul de Istoria Holocaustului a fost curs opțional în licee, el a fost efectiv popular în clasele cu profil umanist. Ca urmare a numărului mare de tineri veniți din astfel de licee, și eu am ținut, la Facultatea de Istorie din Bucureşti, un curs special Holocaust și Gulag – marile crime ale secolului XX, și am avut studenți români sau francezi (prin programul Erasmus). Acum, impunerea cursului, prin lege (!), în toate liceele, în lipsa unui curs simultan de Istorie a românilor, are exact efectul nedorit. Germenii viitorului antisemitism românesc – în lipsa evreilor – se va afla în manualele școlare, impuse dintr-un neclar imperativ politic.
Frustrarea cîștigă – pe termen scurt
E greu să scrii despre viitoarea dictatură – mai ales cînd autorul textului nu și-o dorește. Pe de altă parte, autorul – cu diplomă în Istorie – știe că totul e tranziție, democrația y compris. Care e cheia, atunci?
Cred că prima manieră efectivă de a combate germenii mereu incipientei dictaturi constă în combaterea inegalității, la toate nivelurile sale. Studenții mei de azi – am mai scris-o – sînt mai la stînga decît generația profesorilor lor ‒ din simplul motiv că inegalitatea socială de azi e mai mare decît cea din anii 1990, iar valorizarea celor cu note mari (la orice nivel) nu mai funcționează. Și vă întreb, ca profesor: ce rost are să mai dăm note, cîtă vreme vedem că ele nu mai contează? Iar elevii/studenții observă și ei acest impas al nostru.
Iar a doua strategie concretă de combatere a dictaturii este promovarea meritocrației, la orice nivel imaginabil. Acest program trebuia început alaltăieri. Mă tem că România din 1996 era, din multe puncte de vedere, mai meritocratică decît cea de azi, la trei decenii distanță. Dar trebuie să ieșim din această pasă proastă, în care oameni cu educație sumară iau decizii cruciale – și le iau prost.
Fără combaterea inegalității și fără promovarea meritocrației, atunci, OK, da, putem să ne luăm genunchii în brațe, pentru impactul cu noua dictatură. Care va fi, foarte probabil – în termenii lui Polibiu –, una a plebei needucate.
Adrian Cioroianu este profesor la Facultatea de Istorie, Universitatea din București. Ultima carte publicată: Noul Război Mondial al vechilor orgolii (în care vom cădea cu toții prizonieri), Editura Curtea Veche, 2024.
Credit foto Polibiu: Wikimedia Commons
