Exact acum 50 de ani, în 1976, politologul francez Jean-François Revel publica o lucrare de referință, La tentation totalitaire. Desigur, cartea e datată, fiind scrisă în epoca Războiului Rece, în perioada de ascensiune a eurocomunismului: „Alegătorii partidelor comuniste occidentale împing spre un regim totalitar, nu din dorința de a avea parte de stalinism, pe care îl ignoră, ci din dorința de a avea parte de reformele și îmbunătățirile pe care cred că nu le pot obține fără el. Și, odată ce masele vor fi în măsură să aprecieze din experiența directă sistemul stalinist, vor pierde astfel posibilitatea de a se sustrage de la acesta, în cazul în care și-ar schimba părerea cu privire la el”.
S-ar părea că Revel a avut dreptate, cel puțin în privința faptului că eurocomunismul întruchipat de Marchais și Berlinguer s-a topit în perestroika.
Doar că tentația totalitară a reapărut sub forme noi. E deja notoriu că există, în întregul Occident, o accelerare a curentelor antidemocratice. Partide extremiste, care promovează valori iliberale, cîștigă tot mai mulți adepți în întreaga Uniune Europeană – fie că se numesc Assemblée Nationale, Alternative für Deutschland sau, mai ales, orwellianul Partid pentru Libertate (Partij voor de Vrijheid) din Țările de Jos. Nici SUA nu fac excepție, căci venirea la putere a mișcării MAGA l-ar obliga pe Contele de Tocqueville să rescrie De la démocratie en Amérique. Dacă în urmă cu 50 de ani amenințarea venea dinspre stînga, acum pare că vine mai degrabă dinspre dreapta populistă.
Care e situația politică în România? La fel de încurcată. E drept, am evitat in extremis să avem un președinte care practică salutul roman și îl admiră pe Antonescu. Numai că eschiva a adus costuri imense – anularea alegerilor ne-a retrogradat în categoria regimurilor hibride, conform Economist Intelligence Unit. Dacă adăugăm faptul că, conform tuturor sondajelor publicate în ultimele șase luni, cel mai puternic partid este AUR, tabloul dominantei iliberale din politica românească este aproape complet.
La nivelul societății românești, lucrurile sînt și mai grave. Conform ultimei ediții a European Values Study, în 2019, 73% din români erau de acord că pentru România ar fi bine „să aibă un conducător puternic, care nu își bate capul cu Parlamentul și cu alegerile” (recunoaștem definiția dictatorului); în Europa, ne depășeau doar georgienii (74%). În același sondaj, 32% din conaționali considerau potrivit ca România „să aibă la conducere un regim militar”; aici, eram depășiți doar de sîrbi (50%). Precizez, datele sînt consistente cu alte sondaje – de exemplu, Studiul FES Atitudini și valori de tip progresist în România (2021). De asemenea, valul anterior (2012), al EVS consemnase valori asemănătoare ale apetenței românilor pentru dictatură (69%).
Cum se face că sîntem europenii cei mai dispuși la dictatură tocmai noi, cei care am plătit cu sînge ieșirea din dictatura comunistă?
O primă explicație ar sta în eșecul statului, așa cum este el reflectat în opinia publică. În toate sondajele care au abordat în ultimii 15 ani satisfacția sau încrederea în instituții, pe ultimele trei locuri s-au situat, constant, Parlamentul, Guvernul, Justiția. Cu alte cuvinte, puterile legislativă, executivă, judecătorească, ce ar trebui să constituie pilonii democrației, sînt în stare de avarie.
La celălalt capăt al clasamentului, de vreo 30 de ani, instituțiile în care românii au cea mai mare încredere sînt Biserica și Armata – instituții nedemocratice prin natura lor, structurate pe ierarhii. Hotărît lucru, între români și democrație e o nepotrivire de caracter.
Aici, ar trebui să ne întrebăm: cît de democratică este democrația română? Acceptînd poziția lui Karl Popper, care definește democrația prin posibilitatea cetățenilor de a-și controla și a-și înlătura liderii corupți sau incompetenți, vedem că România e destul de îndepărtată de acest concept. Cetățeanul român are (teoretic) posibilitatea de a-și alege guvernanții, după care rolul său se reduce la cel de plătitor de taxe și privitor la televizor.
Sistemul de scrutin practicat în România – cu liste închise – face ca, practic, să fie aleși candidații pe care pixul șefului de la partid i-a așezat pe primele locuri. Cum se manifestă, la noi, controlul cetățeanului asupra liderilor? Există posibilitatea revocării unui parlamentar? Nu. Revocarea unui primar? Semnături din partea a 25% din listele electorale, urmat de referendum cu participare de 30% – imposibilitate practică, drept dovadă nu s-a întîmplat niciodată. Ar mai rămîne speranța controlului reciproc al puterilor, dar, după cum vedem în zilele astea, conclavul magistraților e de necontrolat, Parlamentul legiferează doar cu voie de la Guvern, iar acesta e permanent blocat de lupta dintre partide.
Cînd puterea se obține și se păstrează exclusiv în urma unor campanii electorale, cîștig de cauză au mereu cei care promit mai mult și mai frumos – de unde ascensiunea curentelor populiste, în toate partidele. Dacă adăugăm că regulile jocului (adică legile electorale) sînt făcute mereu de cei aflați la putere, înțelegem de ce calitatea guvernanților e mereu și peste tot în declin.
Acest sistem pseudo-democratic nu poate produce decît o clasă de guvernanți cvasi-ermetică, preocupată în primul rînd și aproape exclusiv de conservarea puterii. Pentru marea majoritate a populației, statul guvernat astfel nu poate decît să constituie o sursă de frustrare. Drept rezultat, cei dezamăgiți (tot mai mulți) sînt seduși de alternativa la îndemînă: deocamdată, dictatorul sau, mai tîrziu, junta militară.
Numai că alternativa reală nu e un regim totalitar, ci o democrație reală. Cum o facem? Asta e o întrebare tare grea. Poate, de jos, dinspre societatea civilă.
Mircea Kivu este sociolog.
