Trăim un timp paradoxal: societățile democratice par tot mai seduse de scenariile autoritare. Deși există o convingere confortabilă că dictatura este o relicvă a trecutului – o eroare istorică, o lecție învățată –, în ultimii ani tentația autoritară reapare tot mai insistent în discursuri publice, nostalgii și radicalizări ideologice. Nu vine în uniforme militare, ci în promisiuni de eficiență, de ordine, de sens, de identitate. Iar dictatura nu mai este percepută ca teroare. Este ambalată ca soluție.
Democrația, în schimb, pare obositoare. Lentă. Contradictorie. Imperfectă. Dezbaterile sînt interminabile, instituțiile se controlează reciproc, deciziile se negociază. Autoritarismul promite opusul: claritate. Un lider puternic. O direcție fermă. O voință nefragmentată de pluralism. Iar în societatea noastră, care apasă frenetic pedala vitezei, polarizată și saturată informațional, această claritate devine seducătoare. Nu pentru că oamenii ar iubi tirania, ci pentru că nu mai au răbdare pentru nuanțe, nu mai au chef de complexități. Iar dictatura oferă o poveste simplă: „noi” sîntem buni, „ei” sînt răi, soluția este concentrarea puterii într-un trib.
Bineînțeles, pericolul nu vine doar dintr-o singură direcție ideologică. Atît extrema-dreapta, cît și extrema-stînga se erijează în îndrumătoare de trib. Extrema-dreapta mizează pe anxietăți identitare: migrație, pierderea tradițiilor, insecuritate economică. Propune ordine și restaurarea unei demnități percepute ca fiind pierdută. Extrema-stînga mizează pe resentimente economice, pe dorința de egalitate absolută, pe corectitudine politică. Însă, în numele justiției sociale, ajunge să relativizeze atît pluralismul, cît și libertatea individuală. În ambele cazuri, există un punct comun: concentrarea puterii este văzută ca singura soluție.
Un semn deloc subtil al reactivării tentației autoritare printre tineri este revenirea formulei „Comunismul a fost o idee bună, dar aplicată greșit”. Bineînțeles, pentru generațiile care nu au trăit dictatura, comunismul este o abstracție teoretică. Dacă nu cunoști frica, autocenzura, dedublarea, judeci ideologia prin prisma intenției morale, ignorînd mecanismele structurale. Comunismul nu a fost niciodată despre echitate, ci despre concentrarea puterii într-un nucleu. A implicat jaful, prin abolirea proprietății private, concentrarea puterii economice și, în practică, a condus ca partid unic. Pluralismul a devenit o amenințare logică. O întrebare pe care tinerii ar trebui să și-o pună: poate exista ordine impusă prin centralizarea totală a puterii fără a distruge libertatea?
Ce ignoră majoritatea celor seduși de un scenariu totalitarist este că dictatura nu confiscă doar drepturi. Confiscă autenticitatea. Dincolo de economie, dincolo de represiune, cea mai profundă traumă a unui regim totalitar este fractura interioară. Înveți să vorbești într-un fel în casă și altfel în public. Înveți să taci. Înveți să te adaptezi. Un antrenament zilnic în disociere morală. Căci un sistem dictatorial te obligă să ai două personalități, mizînd pe o strategie de mutilare a coerenței interioare. Iar cînd adevărul trebuie fragmentat în funcție de context, identitatea devine fragilă. Și asta este esența unei dictaturi: te obligă să minți pentru a trăi. Nu doar că îți restrînge libertățile, îți degradează coerența interioară.
Am fi crezut că memoria colectivă va funcționa ca un vaccin anti-dictatură. Că ororile secolului trecut vor descuraja orice revenire autoritară. Dar dictatura a devenit astăzi o poveste. Un „narativ” în alb și negru, care promite ordine fără nuanțe. Iar cînd societățile își pierd răbdarea pentru nuanțe, își pierd, de fapt, răbdarea pentru democrație. Poate că pericolul autoritar nu vine doar din liderii radicali, ci din fragilitatea interioară a oamenilor. Cînd se tem să rămînă fără trib, concentrarea puterii pare singura soluție.
Întrebarea nu este dacă dictatura poate reveni. Întrebarea este dacă mai sîntem dispuși să suportăm complexitatea libertății sau, mai pe șleau spus: ni s-a urît cumva cu binele?
