„Pe vremea lui Ceaușescu era ordine și disciplină. Toată lumea avea serviciu. Nu era nici stresul de azi.” Sînt replici oftate cu nostalgie la masa de duminică în jurul televizorului, mormăite în tramvai ori strigate cu năduf în comentarii cu caps pe TikTok sau Facebook. Dar aceste fraze-cheie nu funcționează doar ca memorie afectivă. Treptat, după 1989, au căpătat o valoare politică simbolică și funcțională: sînt formule scurte, ușor de memorat și de distribuit, clișee cu impact mediatic, care modelează percepții, reproduc valori, cultivă nostalgii, întăresc prejudecăți, animă frustrările din societatea actuală prin comparație cu imaginarul despre „cum era înainte”, formează opinii despre trecutul „glorios” și atitudini revanșarde în prezent.
Comunismul nu este rememorat întotdeauna ca regim represiv, ci ca sistem social-politic predictibil: interviurile de istorie orală pe care le-am coordonat împreună cu Zoltán Rostás, cuprinse în volumul Activiștii mărunți, dezvăluie regretul și aprecierea micilor activiști PCR pentru un regim în care „știai ce urmează mîine”, chiar dacă mîine a însemnat, în anii ’80, frig, rație și frică. Într-o societate post-comunistă marcată de insecuritate economică, precaritate și anxietate, memoria selectivă a celor care au coborît pe scara socială în tranziția spre capitalismul neoliberal nu doar consolează, ci sugerează că libertatea poate fi negociabilă atunci cînd devine inconfortabilă și economic imprevizibilă.
Nu întîmplător, Ceaușescu rămîne un brand politic puternic în imaginarul românesc. Sondajele indică constant procente ridicate de evaluări favorabile, inclusiv eticheta de lider „respectat în plan internațional”. Brand-ul puternic nu echivalează neapărat cu simpatia pentru o ideologie, ci exprimă dezamăgirea față de actualul leadership politic și atracția pentru un mit și o construcție simbolică: autoritate, suveranitate, ordine – valori care, în mentalul colectiv, lipsesc la figurile reprezentative ale democrației parlamentare. Retorica AUR și narațiunile unor candidați precum Călin Georgescu nu revendică direct moștenirea comunistă, dar recuperează selectiv elemente centrale ale imaginarului ceaușist: suveranitatea de stat a României în raport cu URSS, „independența” unui stat din blocul comunist, un președinte curajos pe plan mondial, liderul salvator, națiunea asediată de „interese străine” și elite corupte. Discursul candidatului Georgescu, caracterizat de un naționalism conspiraționist și de un paternalism autoritar, propune un regim care promite celor mai vulnerabili protecție și ordine, articulat simbolic în jurul sintagmei ezoterice «trezirea în conștiință a poporului român». Formațiunile politice populiste AUR, POT, SOS, care recuperează segmente din electoratul PRM și PP-DD, instrumentalizează nostalgia comunistă ca resursă politică mobilizatoare care normalizează autoritarismul mesianic ca soluție legitimă în interiorul competiției electorale democratice.
Nostalgia pentru dictatura ceaușistă nu este însă distribuită uniform în preferințele electorale și nici nu produce aceleași opțiuni politice. Ea se fragmentează generațional și se reconfigurează diferit, în funcție de experiență, socializare și mediu de informare. Marginalii sociali și cei mai puțin adaptați la tranziția spre globalizarea economică și la schimbările dramatice generate de revoluția tehnologică se simt nereprezentați de o clasă politică puțin preocupată de sărăcie și de lipsa de șanse a celor mai mulți. Indiferent de vîrstă, mecanismul este similar: frustrarea cu privire la sentimentul de nereprezentare democratică împinge o parte semnificativă din electorat spre soluții autoritare. În această perspectivă decepționată de sistemul politic actual, doar un regim de forță poate salva țara, poate reorganiza haosul dintr-o societate debusolată și poate reinstala ordinea pierdută din mitul «vîrstei de aur», așa cum a fost teoretizat de Raoul Girardet.
Pentru cei mai în vîrstă, care au trăit comunismul, nostalgia vine din memoria directă a unei vieți ordonate de stat, dintr-un contract între individ și partidul-stat: siguranță și mobilitate socială în schimbul conformării și obedienței. Erai înregimentat în Partidul Comunist, aveai casă și serviciu. „Epoca de aur” comparată cu „corupția clasei politice” a coaliției guvernamentale PSD-PNL-USR-UDMR alimentează mitologii politice contemporane: în narațiuni conspiraționiste, în discursuri despre „trădarea interesului național”, „vînzarea către Bruxelles”, „interese străine” și suspiciuni despre eliminarea din competiția electorală a liderilor providențiali care „spun adevărul pe care alții îl ascund”. Dictatura și autoritarismul ca soluție morală la haos.
Pentru cei mai tineri care nu au trăit comunismul, mecanismul este diferit: relația lor cu trecutul este una de memorie delegată. Comunismul li se face cunoscut copiilor și adolescenților mai ales din poveștile bunicilor și părinților, din clișee familiale despre „serviciu”, „locuință de la stat” și „lipsa grijilor”. Socializarea primară și secundară prin narațiuni nostalgice informale au asupra tînărului în formare un impact mult mai profund în privința valorilor și atitudinilor sale decît educația civică, disciplina Istorie din manual sau informația jurnalistică. Sistemul public de învățămînt subfinanțat și decredibilizat, educația formală generală cu toate lipsurile sistemice, corectează arareori ceea ce copiii și adolescenții „știu” de acasă, din familie. Simultan, pentru a le reține atenția și a-i ține captivi pe platforme digitale, algoritmii rețelelor sociale pe care tinerii petrec mare parte din timp le servesc conținut care le întărește stereotipurile și convingerile internalizate în grupurile de socializare primară.
Astfel, o parte a tinerilor, afectați de austeritate, de lipsa de oportunități, de nedreptăți sociale, inflație și șomaj, nu imaginează comunismul în forma sa autoritară, ci sub cea a utopiei egalitariste: ideea unei societăți fără ierarhii, fără privilegii de clasă, fără excluziune socială, într-o logică similară celei descrise de George Orwell în Ferma animalelor. Promisiunea „epocii de aur” nu este una națională, ci una socială. De aici atracția pentru populism și discursuri care promit egalitate, justiție instantanee, redistribuire totală, eliminarea stratificării sociale și asistență universală. Autoritarismul este respins declarativ ca regim, dar acceptat implicit ca instrument de realizare a binelui social prin politici dirijiste, intervenționiste, de control al pieței. Vizibilă în forme recente de activism și organizare politică de stînga radicală, inițiative și figuri publice precum Ana Ciceală sau partidul SENS exprimă o critică legitimă a inegalităților sociale, dar o fac adesea printr-un discurs radical care promite soluții totale, rapide, nerealiste și moralizatoare. Birocrația instituțională, constrîngerile economice, toleranța și pluralismul opiniilor sînt tratate ca obstacole secundare în calea „dreptății sociale”, iar statul este imaginat ca agent omnipotent al egalizării. Dictatura nu este asumată explicit, dar este implicit reabilitată ca reflex și instrument intransigent al „binelui colectiv”.
Cele două nostalgii – național-comunistă și egalitarist-utopică –, aparent opuse, sînt alimentate de același context economic și mediatic. Noua ascensiune a extremismelor de dreapta și de stînga – care amintește de „rinocerizarea” din anii ’30 ai secolului XX – are loc într-o ecologie digitală care favorizează emoția, radicalizarea și antagonismul. Algoritmii platformelor digitale recompensează indignarea, penalizează nuanțele logice, răspîndesc mesajele pline de ură și izolează utilizatorii în comunități care se stigmatizează reciproc, se enclavizează și îi exclud din bulă pe cei care nu le confirmă în totalitate propriile convingeri.
Așa cum observa Aristotel, cel mai ușor se ajunge la tiranie prin democrație. Nu prin forță, ci prin degradarea democrației din interiorul ei, prin demagogie, prin preferința populară pentru lideri charismatici, seducători și abili oratori în piața publică. Noile tehnologii digitale au pus la dispoziția demagogilor platforme de comunicare accesibile „omului-masă” al lui Ortega y Gasset. În mediul online, radicalismele de stînga și de dreapta se validează și se alimentează reciproc. Ultra-progresismul s-a autopromovat prin cultura anulării (cancel culture) ca adversar ideal pentru ultra-conservatorismul fascist. Extremismul de dreapta, la rîndul său, legitimează excesele poliției limbajului corect și ale ultra-progresismului care demolează statui. Fiecare tabără își justifică rigiditatea prin existența celeilalte. Între ele, moderația nu poate fi acceptată, iar centrul politic democratic – ca spațiu al compromisului și al imperfecțiunii asumate – se erodează pînă la dispariție. Dictatura se insinuează subtil în opinia publică și în preferințele electorale nu prin „operațiuni militare speciale”, ci prin războiul percepțiilor cu like-uri pe Facebook, inimioare pe TikTok, deep-fakes în newsfeed, conținut video trucat și clișee rostogolite în buclă.
În acest peisaj mediatic al tranziției de la media tradițională (old media) la noile media (new media), de la presă scrisă și de televiziune la Internet, de la print la prompter, de la gîndirea alfabetizată la gîndirea copy-paste, nostalgia comunistă reciclată suveranist și utopia egalitaristă reambalată progresist funcționează ca două căi convergente spre același rezultat: pierderea încrederii în instituțiile reprezentării și diminuarea sprijinului pentru democrația liberală, pînă cînd autoritarismul populist nu mai are nevoie de tancuri și lovituri de stat, ci doar de consimțămîntul unei societăți obosite, seduse de spectacolul mediatic și supravegheate digital, dispuse să aplaude circul noilor tirani și pierderea propriei libertăți.
Antonio Momoc este profesor de comunicare la Facultatea de Jurnalism și Științele Comunicării, Universitatea din București, abilitat în domeniul științe ale comunicării. Cea mai recentă carte publicată: Comunicarea 2.0, ediția II-a, 2024, Editura Revistei Timpul, Iași.
