„Ucaz. A se numi ucaz orice decret autoritar, asta vexează guvernul”, scria, acum vreo 150 de ani, Flaubert. Era moqueur și nu chiar nepriceput într-ale politicii. Trecuse prin Al Doilea Imperiu, văzuse că un guvern autoritar nu iartă vexațiunile. Știa bine de surghiunul lui „moș [Victor] Hugo”, care se luase de „Napoleon cel Mic”, strigîndu-i, printre altele, că „a stabilit bugetul prin ucaz”. Nu-i scăpase nici violarea corespondenței de către „salvatorii societății”. Dar astea trecuseră și, în agitata Republică a III-a, ucaz ajunsese doar o vorbă de ocară între politicieni – ironic, în timp ce, în Rusia, Alexandru al II-lea realiza prin ucaz (și) reforme liberale.
Democrație ca în veșnic mofluza Francie era greu de găsit în alte părți! Se mai păstrau însă aparențe și se tolerau unele vexațiuni. Evident, cu cît acestea erau mai multe și/sau tari, cu atît regimul era mai puțin autoritar. Ardelenii se plîngeau de ucazurile de la Budapesta, basarabenii n-aveau decît să le suporte pe cele adevărate, de la Petersburg. Regățenii se apropiau cel mai mult de franțuji. Caragialîcul ilustrativ nu e „[ar trebui] o tiranie ca-n Rusia”, ci, mai degrabă, „s-a săturat poporul de tiranie, trebuie republică!”. Autoritarismul (real, dar exagerat) era asociat nu doar cu Rusia, ci și cu Imperiul Otoman. „Este natural [...] să se vorbească în orice moment și la orice ocaziune de vizirat”, scria gazeta rosettistă, căci „guvernul a-tot-putinte” ar fi fost „un fel de mașină pneumatică, care absoarbe toate puterile vii ale națiunii și nu lasă loc la nici o dezvoltare individuală, la nici o inițiativă liberă”. Spuneți dvs. că acest „simț enorm” nu anticipa totalitarismul de peste decenii! „Ieri, vizirul era d. Lascăr Catargiu; astăzi se acuză d. Ion Brătianu, mîne va fi un altul.” Și se putea merge mai sus, precum Delavrancea în „Regimul personal“: „legile regimului regal [s.n.] se impun cu forța, prin sînge și prin crimă”.
Cam la fel au mers lucrurile și în România Mare, regim de „democrație mimată” (M. Dogan), semi-democratic, semi-autoritar, după gust, sau, cu un clișeu de azi, hibrid. Dincolo de „parlamentarismul pe dos” („dați-mi guvernul și vă dau parlamentul!”) și hoția electorală, legiferarea prin decrete (o ucazuistică bogată!) și starea de asediu duc cu gîndul la dictatură în sens originar, roman (limitată ca timp și/sau putere), sau la ceea ce Carl Schmitt numea „kommissarische Diktatur”. Regimul românesc a rezistat așa două decenii, pe un continent care, după un boom democratizator, se transforma rapid în „cimitir al democrațiilor” (idem). În jur se instalau regimuri autoritare care nu se mai sinchiseau de aparențe. La noi, o recunoștea și Pătrășcanu, cel scos cu forța din Parlament, „oricît de viciat era vechiul regim parlamentar [...], oricît de formal era liberalismul și constituționalismul lui, totuși atît bugetul cît și întreaga politică economică [...] nu puteau fi, în întregime, sustrase controlului public”. Tradițional, politicienii de la putere vedeau partea bună, iar cei din opoziție, partea rea situației. Dictatură s-a impus ca „termen folosit în mod vag ca oprobriu”, desemnînd, generic, „guvernările nedemocratice și nelegitimate tradițional” (J.J. Linz). Dictatură se striga la fiecare guvernare! „La dictatura lui Brătianu vom răspunde cu dictatura noastră”, amenința I. Mihalache, iar iorghiștii se plîngeau de „adevărate ucazuri, dictate de tiranul de la Florica”. După cîțiva ani, liberalii strigau contra „dictaturii național-țărăniste”/„celei mai lașe Dictaturi, aceea a d-lui Maniu”. Și roata se întorcea din nou: „Subt dictatura lui Ion I.C. Brătianu rezistența este încă viguroasă. Subt dictatura lui N. Iorga, mult mai îndrăzneață [...], rezistența e nulă. Massele nu mai cred, lovite de o totală apatie...” (S. Bocu). Nu era adevărat, pornirile autoritare, reale sau închipuite, ale lui Iorga au stîrnit proteste din toate părțile, dar nici o retorică opoziționistă n-are haz fără „așa ceva nu s-a mai pomenit”. Spre mijlocul anilor ’30, chiar nu se mai pomenise: regimul era într-o evidentă derivă autoritaristă, care a dus la cascada dictaturilor de-adevăratelea.
Revin la Iorga pentru că ilustrează cel mai bine modul echivoc-frivol în care politicienii români vorbeau despre dictatură, jonglînd cu sensul originar, pozitiv, și cu cel tîrziu, negativ. Știm din cartea Georgianei Țăranu (Nicolae Iorga și seducția fascismului italian, Humanitas, 2025) cît de vrăjit a fost „Apostolul” de Mussolini și cît a rîvnit la statutul de Duce al României. Pornirile îi erau mai vechi. Încă din 1921, „desgustat de această atmosferă de scandal perpetuu”, simțea nevoia dictaturii și mărturisea: „Eu aș fi în stare s-o exercit, fără cruțare, împotriva oricui”. Mai apoi, avea să fie contra, tocmai pentru că mulți se visau Mussolini, fără a avea capacitatea: la noi, dictatura ar fi fost „ridiculă, dată fiind valoarea oamenilor”; „pentru dictatură... se cere un geniu”. Cel mai dur a fost cu Averescu, și el mussolinofil, cu veleități dictatoriale clare. Știa și mirosea multe istoricul, poate prea multe pentru a-și putea face ordine în idei/vorbe. Cum să nu te înfiori aflînd că, în 1920, își anunța „opoziția învierșunată”, „afară numai dacă regimul dictaturii nu mă va închide sau omorî”? Mai rece și consecvent, Argetoianu era pentru „o dictatură pe față, cu răspunderi, în locul dictaturii ascunse sub minciuna constituțională și democratică, la adăpostul căreia toți abuzau de putere”. Asemănător, Mihalache, pe vremea cînd Carol încă se ascundea după Guță: „Preferăm dictatura fățișă și personală, căci aduce responsabilitatea, este deci morală”. N-o mai lungesc. Era cum constata Iorga: „Se vorbește așa de ușor de dictatură la noi (ilaritate)”.
N-a fost mereu ilaritate, dar nici serios nu s-a vorbit. Degrabă acuzatori și/sau susținători ai autoritarismului, politicienii de establishment nu prea păreau să înțeleagă ce înseamnă și, prin urmare, nici să-i simtă pericolele. Agitîndu-se într-un regim hibrid, vedeau în dictatură nu o transformare radicală, ci o simplă schimbare de concentrație, o deplasare (spre dreapta, de stînga nu putea fi vorba). Pentru unii era soluția tuturor problemelor, punerea în ordine; pentru ceilalți, ostili în principiu, nu era categoric inacceptabilă și iremediabilă. Își ziceau că nu-i dracul atît de negru, încurajați și de ce vedeau în jur: dictaturi slabe, „mild authoritarianism” – pînă și în Italia, totalitarismul era mai degrabă o lozincă. Nu-și dădeau seama că, lăsat de capul lui, dracul se mai înnegrește. Fără a-i agrea materialismul, cred că Pătrășcanu a avut dreptate (dar la ce i-a folosit dacă s-a înșelat asupra „dictaturii proletariatului”?): la dictatură s-a ajuns prin „abandonări succesive”, prin „rușinoase capitulări ideologice și politice” ale democraților declarați. Și tot așa, mă iertați, cred că s-a trecut dintr-o dictatură în alta!
Nici vorbă de excepționalism românesc! Rezistența slabă, pasivitatea sau chiar susținerea lui Mussolini de către politicienii vechi a fost explicată prin incapacitatea acestora de a-și imagina „o dictatură autoritară stabilă și durabilă” și prin speranța revenirii la normalitate – „absorbirea mișcării fasciste într-un liberalism înnoit și întinerit” (G. Sabbatucci). Fascismul s-a „banalizat” însă repede. După război, cu o perspectivă mai largă, Hannah Arendt îl considera, cel puțin pînă la un punct, „o dictatură naționalistă obișnuită”. Mai departe, dezvoltîndu-și teoria diferenței de natură dintre dictaturile totalitare și cele netotalitare, a ajuns la eroarea elitelor germane, care, gîndind în „vechile modele stabilite”, au crezut că regimul lui Hitler avea să fie o „dictatură obișnuită”, pe cînd el doar găsea „că e mai convenabil să pozeze în așa ceva”: „Oamenii de afaceri care-l ajutaseră pe Hitler [...] credeau, cu naivitate, că sprijineau doar un dictator, și încă unul fabricat de ei”. În 2000, J.J. Linz (autor al unei teorii mai solide privind distincția dintre totalitarisme și alte regimuri nedemocratice) trăgea o concluzie a secolului: „Nu trebuie să supraestimăm capacitatea liderilor antidemocratici și succesul mișcărilor antidemocratice de masă și, în schimb, trebuie să luăm în considerare eșecul guvernelor și al liderilor democratici, inabilitatea lor de a-și înfrunta adversarii în apărarea democrației liberale și, în cazul unora, semiloialitatea față de democrație”.
2000... ce vremuri! Lumea părea că se democratizează ireversibil. E adevărat, în Rusia apărea Putin, cu aer de „de țar autoritar, nu însă complet nepăsător față de modelul occidental”. „E singura iluzie pe care ne-o putem face cu privire la viitorul Rusiei”, scria Nicolae Manolescu. Și ne-am făcut-o pînă am fost treziți de arme. România se democratiza și ea, sub imperativul integrării euroatlantice, dar nu fără turbulențe. După experiența istorică și în noul context european, cuvîntul dictatură era folosit doar în sens negativ – se vorbise de dictatura lui Iliescu și chiar a lui Constantinescu. Cutremurul a venit cu Vadim care a vînturat electoral „dictatura legii” și „guvernarea cu mitraliera”. Teama a dus atunci la o mobilizare transpartinică în favoarea unuia care, nu cu mult timp în urmă, fusese acuzat el însuși de dictatură și despre care niște occidentali (S. Levitsky & L.A. Way) spun că, în ambele trei mandate, a patronat un „autoritarism competitiv”.
Două decenii, România a fost o democrație, viciată (pînă a retrogradat la hibrid), dar mai democrație decît oricînd în trecut. Dictatură tot s-a strigat: a lui Băsescu, a lui Dragnea, a lui Iohannis etc.! De cîte ori nu am auzit „ca pe vremea lui Ceaușescu” sau „nici pe vremea lui Ceaușescu”? Ne dăm seama că politicienii au luat mereu à la légère pericolul autoritarist (și) din faptul că în opoziție au atacat ucazurile moderne, OUG-urile, iar la putere au abuzat de ele. Mi se pare că nici în Occident, în vremurile bune, lucrurile nu au stat altfel. Establishment-ul nu credea că dictatura mai e posibilă în „lumea civilizată”. Spre deosebire de perioada interbelică, cu toată „schimbarea la față a tiraniei” (S. Guriev & D. Treisman au vorbit de „spin dictators”), nu se mai poate invoca atenuanta lipsei de experiență. Îmi tot vine în minte episodul din 2015, cînd venerabilul J.-C. Juncker îi dădea după ceafă lui Viktor Orbán, numindu-l glumeț „dictator”. Toți cei din preajmă se amuzau și făceau, prietenește, o poză de grup.
În ultimii ani, a devenit îngrijorător că, pentru mulți români, un regim dictatorial e dacă nu dezirabil, măcar acceptabil. Ca remediu, s-au introdus la școală disciplinele Istoria comunismului din România și Istoria evreilor. Holocaustul. E bine, în principiu, dar în nici un caz suficient. Iar dacă se fac prost, e chiar periculos. În deschiderea unui manual, de exemplu, găsim următoarea „temă de reflecție”: „Alege trei trăsături ale personajului din imaginea de mai jos, care pot fi caracteristice «dictatorului»”. Vedem un amestec de Napoleon, Elvis și Dani Mocanu: Sacha Baron Cohen în Dictatorul, o comedie ieftină, care compromite cauza. Mai jos, două QR-uri duc la discursurile Marelui Dictator al lui Chaplin! Altceva, dar înșelător dacă nu citești ceva istorie înainte!
Oricum, Chaplin mă ajută să fac încheierea. În Autobiografie, el a mărturisit că, dacă ar fi știut de lagărele de exterminare, nu ar fi realizat filmul, neputînd face haz de „nebunia criminală”. Așa, a rămas ferm în hotărîrea de a-l ridiculiza pe Hitler pentru „aiureala mistică despre rasa pură”, în ciuda avertismentelor autorităților, care, înțelegeți, diplomație, ziceau să nu lezeze orgoliile dictatorului. Cine lua lucrurile în serios pe atunci?
Rămîne să ne descurcăm între castigat ridendo mores și salus populi suprema lex!
Mihai Ghițulescu este lector univ. dr. la Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Sociale, Departamentul de Istorie, Științe Politice și Relații Internaționale. Autor al mai multor monografii și articole pe teme de istorie politică modernă şi contemporană.
