La Gura Vorbei

Puține „organe” sînt capabile să facă atît de mult bine – și tot atîta rău – ca gura. Mari legende și conspirații mărunte, cleveteli, calomnii și elogii, apologii și înfierări, rugăciuni și sudalme, binecuvîntări și blesteme.

Motivele pentru care imaginile au fost mîncate sau băute încă din cele mai vechi timpuri sînt diverse: terapeutice, protectoare, magice sau religioase, scopul ingerării fiind însușirea unei puteri supranaturale.

Cînd în casa bunicilor, la vremea copilăriei, am auzit pentru prima dată proverbul „Gura bate curul” mi s-a explicat că asumarea răspunderii pentru cele spuse sau făcute nu era deloc un semn de pedanterie mic-burgheză.

Am putea spune că gura este chiar organul lașității. Desigur, cel mai adesea cînd tace. Dar tăcerea nu înseamnă neapărat consimțămînt, ci doar reținere, sustragere de moment.

Arheologii au decis: Bocca della Verità nu era altceva decît o gură de scurgere a Romei antice. Este drept, una din vremea lui Hadrian.

După ce a stat unsprezece luni în burta maică-sii și după ce i-a ieșit prin ureche, cîrmind spre stînga, Gargantua e ținta ironiilor lui Rabelais, ca autor iubitor ce se află.

Poveștile circulă cu atîta ușurință din gură în gură fiindcă omul pare incapabil să nu povestească. Uneori îi sînt suficiente trei figuri geometrice care se mișcă pe un ecran.

În imaginarul masculin occidental, tăcerea a fost mult timp transformată în dovadă de stăpînire de sine.

Gura, ajunsă într-un punct de vizibilitate maximă, cu feluritele ei forme imaginate de noii esteticieni, începe să ne privească din ce în ce mai insistent. Mă înfior!