Simpla vorbărie, flecăreala continuă, taclaua despre care toți știm că nu duce nicăieri e totuși plăcută. Despre „bătaia de cîmpi“ și vorbirea fără sens s-au scris filozofii. Cum facem să dăm vorbelor noastre o legătură fermă cu realitatea și să nu eșuăm vorbind în gol? Dar există momente cînd vorbirea nu doar că se rupe de realitate, ci se întoarce împotriva ei, o schimonosește, o siluiește.
Un vechi proverb chinez spune că poți să închizi foarte ușor gura unei sticle, dar foarte greu gura oamenilor. Chiar dacă e destul de vechi proverbul și în China de azi nu se mai aplică (cine știe?), nimeni nu poate tăgădui că vorbele oamenilor nu contenesc nicicînd, fie că sînt spuse cu voce tare, fie pe șoptite, pe la colțuri. În societăți opresive, vorbele curajoase spuse la timpul și la locul potrivit sparg uneori tăcerea complice din jur și chiar ajung să schimbe lumea. Dar nu oricine e în stare să denunțe realitatea prin cuvinte, să spună că „regele e gol“, cînd toată lumea spune altminteri, că același rege poartă un veșmînt minunat (și e reales la congres). În anii 1980, cînd se ajunsese în România la o situație absurdă, fără ieșire, de sărăcie și foame, și totuși nimeni nu îndrăznea să crîcnească, Dorin Tudoran descria starea de lucruri astfel: „milioane de oameni tac același gînd“.
Dar nu despre vorbele curajoase vreau să vorbesc aici, ci despre contrariul lor: vorbele care taie curajul, care travestesc, disimulează, camuflează, întrețin părelnicia, cosmetizează atrocitățile și în cele din urmă – căci asta fac de fapt – justifică răul de pe lume. Vorbele lașității.
Am putea spune că gura este chiar organul lașității. Desigur, cel mai adesea cînd tace. Dar tăcerea nu înseamnă neapărat consimțămînt, ci doar reținere, sustragere de moment. Pitagora spunea că, în general, e bine să taci și, dacă e să vorbești, atunci trebuie să spui lucruri care sînt mai bune decît tăcerea. Mai grav este cînd lașitatea începe să turuie, să profereze, să ne umple urechile de vorbe. Cele spuse sînt atunci chiar mai rele decît tăcerea... De pildă, cînd Rusia atacă Ucraina și distruge viețile și casele atîtor milioane de oameni, ce e de spus despre asta? Desigur, poți să taci, dar mult mai mult mai bine decît să taci este să condamni și, în pasul doi, să pui mîna și să-l ajuți cumva pe vecinul peste care a dat năpasta. Dar există și o a treia cale: să spui lucruri care sînt chiar mai rele decît tăcerea. De pildă, spui că... vrei pace. Pace între popoare, ce atîta armament, opriți ajutorul, noi nu sîntem războinici, e de ajuns diplomația. Minunatul cuvînt „pace“ – un lucru de dorit, nu-i așa? – e torturat semantic și începe să însemne altceva: capitulare, renunțare la datoria elementară de a ține piept celor care te calcă în picioare.
În spațiul public din România acest discurs sucit poate fi auzit cam peste tot. De unde această lașitate a vorbelor, care schimbă semnul realității? Cuvintele devin subterfugii, cotloane umbroase de unde rînjesc demonii negării suferinței, foametei și dezumanizării din anii de dinainte de 1989. „Laș, cu adevărat laș este cel ce se teme de propriile lui amintiri“, spune undeva Elias Canetti.
Se întîmplă ceva, ceva cumplit și zdrobitor pentru ființa noastră, odată cu această deturnare. Înainte de a distorsiona realitatea, ne distorsionăm pe noi înșine. Ajungem să credem în ceea ce spunem doar fiindcă o spunem, ne conving propriile noastre cuvinte. Cînd vedem pe cîte unul care îndrugă astfel de lucruri – mai rele decît tăcerea – realizăm că „vorbește gura fără el“ sau că „nu știe ce vorbește”. Și așa se verifică vorba evanghelică: „Nu ceea ce intră în gură spurcă pe om, ci ceea ce iese din gură, aceea spurcă pe om“ (Matei 15:11).
Desigur, tot acest discurs al lașității e în bună măsură indus în societatea noastră, e susurat de glasuri strunite dinspre Est care, dacă ar înceta să dispună de resursele venite de acolo, s-ar subția și, pînă la urmă, ar sfîrși în tăcere. Dar, deocamdată, avem sub ochi spectacolul acesta dezolant al vorbelor descurajatoare, mult mai vinovate decît tăcerea vinovată, vorbe care anesteziază subit simțul moral, determinarea de orice fel, dezorientează și încețoșează, dar totodată înverșunează. Nu cumva ușurința cu care această disimulare verbală și-a găsit loc în discursul public de la noi are legătură cu tăcerea profundă din anii sumbri ai comunismului? Tăcerii de atunci, cînd „milioane de oameni tăceau același gînd“, i-a luat locul vociferarea lașă, din spuza căreia ies vorbe precum „sîntem slugă la Europa“ sau „sîntem colonie a Franței“. Am fost ultimii din Europa de Est care au înlăturat comunismul, iar acum sîntem printre primii al căror cuget a fost avariat. Iar din el ies bolboroseli patriotard-suveraniste, a căror ambiguitate poate fi fatală.
Aceștia sîntem, pentru moment. Și ne aflăm, ca de multe alte ori, la o răscruce. Poate fi mai bine, poate fi mai rău.
Cătălin Cioabă este lector dr. la Facultatea de Filozofie a Universității Bucureşti și membru fondator al Societății Române de Fenomenologie. Cea mai recentă carte publicată: Filozoful și umbra lui. Turnura gîndirii la Martin Heidegger și Ludwig Wittgenstein, Humanitas, 2013.
Credit foto: Wikimedia Commons
