Cînd în casa bunicilor, la vremea copilăriei, am auzit pentru prima dată proverbul „Gura bate curul” mi s-a explicat că asumarea răspunderii pentru cele spuse sau făcute nu era deloc un semn de pedanterie mic-burgheză. Vulgară în aparență, maxima e lipsită de obscenitate, dacă ținem cont că temelia veritabil latină a limbii române e cu mult mai subtilă decît pare (cur/culus). În orice caz, pentru adolescentul care descoperea întîile asprimi ale vieții mesajul zicalei consemna frust și hazliu evidența vieții, fără pretenții exegetice.
Odată cu ieșirea omului în public, folosința gurii înseamnă asumarea legăturii cu semenii și răspunderea pentru ușurătatea ori gravitatea exprimării. Rostit, cuvîntul devine certitudinea manifestării acțiunii inspirate de gîndirea și voința noastră. Mai tîrziu, în timpul studiilor, am descoperit că și în sensibilitatea biblică „gura” este un organ al manifestării și acțiunii, valabil și în cazul lui Dumnezeu care, prin cuvînt, a creat lumea. Am cunoscut apoi contextul hărăzit luptei cu sinele și valoarea sobrietății verbale care – după Isus – scrie abrupt soarta eternității: „Pentru orice cuvînt deșert (nefolositor), pe care-l vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecății. Căci din cuvintele tale vei fi găsit drept, și din cuvintele tale vei fi osîndit” (Matei 12, 36-37).
Am aflat și că „nu numai cu pîine va trăi omul, ci cu tot cuvîntul care iese din gura lui Dumnezeu”. Isus va spune asta într-un moment delicat, cînd discernămîntul risca să fie amenințat de viclenia manipulării cuvintelor sacre (Matei 4, 4). Înfometat după postul ținut în pustie, el se lasă ispitit de diavol care îl îndeamnă să preia poziția magicianului, transformînd pietrele în pîine. Îi va răspunde citînd din Deuteronom (8, 3), arătînd – odată cu obrăznicia perspicace a Răului, care face uz de teologie în scop de pierzare – absurditatea confruntării pasajelor biblice în căutarea discernămîntului lipsit de modestia ascultării.
Am descoperit, de asemenea, și semnificația neobișnuită a „gurii” din Apocalipsă, unde credincioșii sînt asemănați cu mîncarea bine-plăcută Domnului. Riscul major este ca ei să ajungă drept hrană sleită, însă punerea în gardă salutară va sosi la timp: „Am să te vărs din gura mea („te voi borî din gura mea” – Biblia din 1795 a lui Samuil Micu), nu ești nici cald, nici rece!” (cf. Apocalipsa 3,16). M-a surprins să văd că „gura lui Dumnezeu” nu pare a fi diferită de „gura omului” în aprecierea firescului imaginii preluate din gastronomie! Obosit de ani și trudă apostolică, Ioan Evanghelistul – căruia îi e atribuită Apocalipsa – primește o ultimă misiune de a surprinde comunitățile printr-o carte. În capitolul trei el face o succintă descriere a izbînzilor și a riscurilor sufletești pe care creștinii de la Efes, de pildă, le trăiesc, la cîțiva zeci de ani după misiunea lui Isus. Franchețea tonului nu lasă loc interpretărilor în sublinierea lipsurilor. Intensitatea dragostei de la începuturi e o biată amintire la Efes, încrederea a scăzut și oamenii sînt moleșiți, deși n-au încetat să trăiască cu fidelitate mesajul bucuriei de credință. „Pocăiește-te deci, iar de nu, vin la tine curînd și voi face… război, cu sabia gurii mele.“ Tonalitatea avertismentului e inspirată de cadrul corporalității umane – semn că Dumnezeu e mai aproape de om decît i se pare acestuia, cunoscînd pe deplin zădărnicia unui trup pe care Fiul îl asumă întru totul.
Un alt proverb, învățat tot în anii copilăriei – „Gura păcătosului spune adevărul” –, m-a făcut, în schimb, să fiu atent la complexitatea realității pledoariei binelui. Paradoxal, acest lucru înseamnă că valoarea bunătății se confirmă și dinspre zona proastelor alegeri sau, mai curînd, dinspre atitudinea fățișă a păcătosului notoriu. Nemaiascunzîndu-se, el va servi pînă la urmă justeții valorii pe care altfel o trece nepăsător cu vederea. Tocmai această „onestitate” în rău îi va face pe vameși și pe desfrînate niște privilegiați în a se deschide față de Isus. Lipsiți de jenă, avantajați de indiferența lor față de gura lumii, își vor schimba viața cu mai multă ușurință.
În jurul „gurii” identitatea interioară a omului se rescrie constant. Mărturisind firesc numai ceea ce prisosește inimii (Luca 6, 45), ne revelăm fibra intimă în funcție de acest surplus. Chiar dacă sîntem consumați de diferența dintre prea mult (surplus) și ceea ce definim drept esențial, măsura „prisosului inimii” nu e deloc un prilej de a ochi presupuse severități sau zgîrcenii divine. Pentru universul creștin, a-l întîlni pe Isus care pășește alături de ai săi, a-i asculta rostirea dintr-o gură omenească – semn al realității persoanei, vie și în proximitate – le oferă companionilor sensul credinței. Tocmai pentru a arăta unitatea, dar și cursul divin al purtării sale de grijă, Isus folosește în discursul său chezășii simbolice inspirate din alcătuirea corpului uman. Schimbînd însă datele problemei, invitînd la o nouă perspectivă – compasiunea –, pe care va trebui s-o facem proprie, de fiecare dată, cu tenacitate, subordonîndu-i fără rezerve elocvența.
PS Mihai Frățilă este episcop al Episcopiei Greco-Catolice „Sf. Vasile cel Mare“, București. Cea mai recentă carte publicată: Partea care nu se va pierde, Editura Humanitas, 2026.
Foto: Palazzo Zuccari (Roma), intrarea dinspre Via Gregoriana
