Roma e roz. Mai ales dimineața. Bate spre ocru uneori în Trastevere, după-amiază tîrziu, dar se poate spune fără teama de a greși că, în general, este roz. Și marmura Pavonazetto din care este făcută „La Bocca della Verità” din pronaosul bisericii Santa Maria in Cosmedin are o nuanță rose antique.
De toate astea nu știu dacă ai auzit, probabil că nu, dar de Audrey Hepburn și Gregory Peck știi cu siguranță. Poate că nu ești în stare să povestești de-a fir a păr Vacanță la Roma, dar titlul îți sună cunoscut, este intrat de 70 de ani în colecția de clișee, de idei primite de-a gata. Dacă ești în concediu în Italia, cum te-ai putea abține să-i spui fetei de lîngă tine ceva despre un film din 1953 încă de succes? Despre simpaticele personaje care, într-un iureș turistic pe scuterul Vespa, ajung și la Santa Maria in Cosmedin? Audrey Hepburn, prințesa delicată a unei țări imaginare, ajunge să-și bage mîna în fioroasa mască. Adevărul este că se cam fofilează și, după o poantă de un gust îndoielnic a lui Gregory Peck, se sperie, cade și aterizează fix în brațele lui.
„Ce drăguț”, am spune noi cu o nostalgică îngăduință pentru filmele americane ale anilor 1950. Dar lucrurile poate că nu sînt chiar atît de simple cum ți-au părut la prima vedere. Se spune că în Evul Mediu multe cupluri căsătorite sau pe aproape veneau la Bocca della Verità ca la un detector de minciuni avant la lettre. Și aici, soțul sau logodnicul bănuitor obliga consoarta să-și afirme fidelitatea conjugală cu mîna în gura de marmură. Se pare că mașinăria nu putea fi păcălită. Un negustor bogat avea deja bănuieli că mult mai tînăra lui soție ar fi fost mai apropiată decît se cuvenea de unul dintre prietenii familiei, așa că s-a hotărît să o supună probei. Doamna, pe cît de frumoasă, pe atît de inventivă, ajunsă în pridvorul bisericii, s-a împiedicat și a fost prinsă în brațe chiar de tînărul suspect. Ce întîmplare! Mai ales că acum nu mai putea fi întrebată dacă a petrecut ceva clipe agreabile în compania lui, care tocmai o salvase în văzul întregii asistențe. Ce să o mai întrebi, ce să mai testezi… Suspecta putea afirma cu inima ușoară că „nu a mai fost în brațele nici unui bărbat în afara soțului legitim și a celui care tocmai a ferit-o de o oribilă căzătură”. „Ha, ha”, va fi chicotit ea împreună cu auditoriul puțin dezamăgit că într-o vreme atît de săracă în divertismente publice nu se alegea nici măcar cu secționarea unei mînuțe delicate. Afirmația ei era deci tehnic corectă, ba unii cronicari menționează chiar scenariul mai complicat: nevasta vinovată complota cu amantul ca el să apară, în ziua testului, deghizat în femeie și să o sărute cu foc chiar în văzul lumii. Evident, afirmația cu pricina trebuie să fi fost adaptată cu „nu am fost sărutată decît de iubitul meu soț și de această nesăbuită persoană”, „ha, ha” etc… Adevărul este uneori chiar greu de identificat. Oricît ar fi el de recomandat.
Dar cît este oare de recomandat? Veritas vos liberabit spuneau cei vechi, the truth will set you free ai auzit și tu în filmele americane ca Roman Holiday cu care Audrey Hepburn a luat Oscarul. Dar, ne atrage atenția un filosof, parcă este loc de nuanțe. Ce te faci dacă adevărul constă în observația fetei tale de 6 ani la vizita bătrînei mătuși pe care speri să o moștenești cîndva? O observație ca „da’ de ce miroase atît de rău cînd vine la noi tanti Mioara?”, făcută de față cu numita tanti, care tocmai o luase pe genunchi. Iar unele adevăruri excesive spuse la birou șefului în momente nepotrivite este posibil să te elibereze și de locul de muncă.
„Păcătoasa de gură a mea”, spune tînărul dr. Victor Gomoiu după ce l-a atacat în presă pe pontiful chirurgiei românești la 1900, marele Thoma Ionescu; chiar așa era. Păcătoasă i-a fost gura, pentru că onorabilul Thoma, cu remarcabila forță a networking-ului și a familiei sale, l-a scos din medicina universitară și din istoria chirurgiei pe un tînăr de mare înzestrare. Cu o consecință curioasă: talentul lui Gomoiu, care nu a fost doar chirurgical, dar și literar, a lovit necruțător. Prin pamfletele anti-Thoma a aruncat o lumină nouă asupra unei figuri atît de importante în medicina românească. Fără „gura lui Gomoiu” posteritatea l-ar fi văzut altfel pe Thoma Ionescu, cel puțin în anumite privințe.
Ce este gura putem pînă la urmă să lămurim, chiar dacă vom fi obligați să consultăm un specialist în dentistică, chirurgie maxilo-facială sau ORL, un cosmetician, un plastician, un tenor, o soprană sau, poate, un avocat. Gura ca organ al adevărului…
Dar Adevărul? Cu Adevărul cum stă treaba? Pentru că oamenii nu se pot stăpîni și una-două ajung la tema asta. „Există oare adevăr filosofic?”, m-a întrebat cineva într-o seară pe neașteptate, de era să rămîn cu sarmaua de revelion în gît. După ce mi-am revenit am încropit un răspuns profund, meditativ, de persoană cultivată: „Ehe, cine poa’ să știe? Cred că este pe același plan cu adevărul muzical, poetic sau al unei picturi”. Un logician mai serios (ei, de fapt, sînt serioși cu toții) nu scapă ocazia de a sublinia că glumele pe această temă sînt deplasate; de la marele Tarski încoace treaba s-a lămurit: dacă zăpada este albă și gura ta rostește „zăpada este albă”, atunci gata, te situezi în interiorul adevărului. „Doamnelor și domnilor, cheia nu este alta decît adecvarea la realitate.” Evident, dialogul comesenilor abia așteaptă să ia forma unei meta-discuții naiv adolescentine. Matematicianul, rămas în urmă, la piftie, nu se poarte abține să se bage în seamă: „Dragii mei, matematica nu are nevoie de realitatea voastră, adevărul ei își este autosuficient. Adevărul matematic înseamnă mai degrabă consistență internă, coerență”. „Iar pentru creștin, dragilor, Adevărul este o persoană. Căci în Ioan 14:6 se spune «Eu sînt Calea, Adevărul și Viața».” Unicul teolog de la fața locului era pe moment prins într-o conversație telefonică privitoare la schimbarea cauciucurilor de iarnă mult prea uzate ale Mercedesului domniei-sale, așa că afirmația a rămas fără o reacție de specialitate. Iar eu am profitat cu viclenie de momentul de confuzie și am propus ca, în linia marilor nume ale istoriei filosofiei, după Platon, Aristotel și Kant să fie înscris cu litere de aur și numele lui Rudy Giuliani, avocatul lui Donald Trump: „Adevărul nu este adevăr” („Truth isn’t truth”) a afirmat el răspicat pe 19 august 2018, în timpul unui interviu. După el, relatările contradictorii creează o situație de tip „cuvîntul unuia împotriva cuvîntului celuilalt”, mai degrabă o problemă de credibilitate decît stabilirea unui fapt obiectiv. „Cînd îmi spuneți că ar trebui să depună mărturie pentru că va spune adevărul, că nu ar trebui să-și facă griji, ei bine, asta este absurd. Este versiunea cuiva asupra adevărului, nu adevăr pur și simplu.”
„Curat gîndire postmodernă. Parcă îl văd pe marele om de drept răsfoind seara Foucault, Derrida și Deleuze”, am insistat eu cu gîndul să abat discuția de la direcția periculoasă pe care se înscrisese, adică spre chestiunea spinoasă a adevărului medical.
Și iată că o știre de ultimă oră nu face decît să încurce ițele. Arheologii au decis: Bocca della Verità nu era altceva decît o gură de scurgere a Romei antice. Este drept, una din vremea lui Hadrian, așa că te gîndești că măcar se leagă de numele unui om tobă de carte, cel puțin în minunata versiune a doamnei Marguerite Yourcenar.
Altminteri, nu poți să nu te întrebi: în ce vor fi băgat mîna toți oamenii ăia cu nevestele lor cu tot vreme de două milenii?
Cătălin Vasilescu, doctor în medicină, profesor de chirurgie la Universitatea de Medicină și Farmacie din București și șef al Clinicii de Chirurgie Generală la I.C. Fundeni, a adus contribuții importante în chirurgia oncologică, chirurgia robotică și cercetarea medicală, mai ales în genomică. Cea mai recentă carte publicată: Placebo. Chirurgii în căutarea nemuririi, Editura Humanitas, 2026.
Credit foto Bocca della Verità: Wikimedia Commons
