Puține „organe” sînt capabile să facă atît de mult bine – și tot atîta rău – ca gura. Mari legende și conspirații mărunte, cleveteli, calomnii și elogii, apologii și înfierări, rugăciuni și sudalme, binecuvîntări și blesteme, mărturisiri, jurăminte, manipulări și minciuni sfruntate, bodogăneli și alinturi, răcnete inumane și acorduri celeste, sărutul, dar și scuipătura – toate se petrec în orizontul gurii și cu toate sînt ipostaze ale oralității.
Prin expresivitatea ei, gura este, alături de ochi și de cap, una dintre puținele părți ale corpului care pot descrie, prin sinecdocă, întregul chip și chiar persoana omenească: folosim adesea „voci” și „guri” pentru a vorbi de oameni și alintăm persoanele dragi cu „guriță”.
Asociată îndeobște sonorității vocii și limbuției gălăgioase, gura e totodată cea care face ca tăcerea să fie cu atît mai pregnantă. O gură închisă e mai sugestivă decît simpla liniște. Tăcerea nu devine apăsătoare în solitudine, ci în prezența gurilor închise.
Gustul e, la origini, o funcție a gurii. S-ar putea spune că bunul gust e o formă evoluată a gustului bun. Estetica, știință a senzorialității și percepției, e îndatorată nu doar ochiului și minții, ci și gurii. Intuiția unei frumuseți de rang mai înalt s-a născut, poate, în gură. Dumnezeu însuși pare că evaluează calitatea oamenilor gustîndu-i literalmente; și vai de cel care nu-I e pe plac: „[...] fiindcă eşti căldicel – nici fierbinte, nici rece – am să te vărs din gura Mea” (Apocalipsa 3,16).
Limbajul poate stîrni și provoca, dar poate avea și un rol salvator, de dezamorsare a anumitor impulsuri; la asta se referă zicala urbană „De ce dai, bă, nu ştii să-njuri?” sau citatul apocrif atribuit lui Freud: „Primul om care a ales să înjure decît să ridice piatra este inventatorul civilizaţiei”. Citatul parafrazează, de altfel, un fragment dintr-un articol scris de Freud împreună cu un alt medic, în care se discută rolul terapeutic al oralității, ca substitut al faptei și al răzbunării: „Reacția la traumă a persoanei vătămate are un efect cathartic deplin doar atunci cînd este o reacție adecvată, cum ar fi răzbunarea. Dar, în limbaj, omul găsește un surogat pentru faptă, cu ajutorul căruia afectul poate fi «defulat» aproape la fel de eficient” (Josef Breuer, Sigmund Freud, „Über den psychischen Mechanismus hysterischer Phänomene“).
Oralitatea e un fenomen intermediar: vorbirea se situează între gînd și faptă, făcînd tranziția între acestea două. Vorbirea ocupă un loc intermediar și în economia păcatului. Hamartiologia ar spune că păcatul limbii se află „la mijloc”, între păcatul cu gîndul și cel cu fapta, și, fără să fie cel mai grav, e, probabil, cel mai periculos, prin iuțeala și eficiența propagării. Păcatul limbii pare să fie și neajunsul cel mai virulent al zilelor noastre. Știrile false, discursul mincinos și manipulator sînt tot atîtea păcate cu vorba care trezesc la viață fapte și realități nedorite, teoretic, de nimeni, dar propagate, practic, de toată lumea.
