Diana Nicolescu

Cine decide dacă o persoană este nebună sau nu? Cine decide normalitatea unei situații sau a unui comportament? Dacă răspunsul vostru la aceste întrebări a fost „psihiatrii/psihologii”, se pare că ați greșit.

Întrebarea lui merită pusă la cafeaua de dimineață. Pentru că e mai tăioasă decît pare: dacă gîndirea nu e critică, ce mai e?

Faptul că zero este perceput de creier ca avînd o valoare ar putea deschide noi căi de a-i ajuta să înțeleagă concepte numerice prin accentuarea tangibilității acestui număr aparent abstract.

În psihoterapie, un verdict de tip Pasărea Dodo susține că psihoterapiile, indiferent de componentele specifice, conduc către rezultate echivalente.

Societățile care nu tolerează ambiguitatea confundă gîndirea critică cu reacția rapidă, analiza cu verdictul, dialogul cu demonstrația de superioritate. Fermitatea devine criteriu de valoare.

Cînd cineva a fost judecat în trecut, creierul învață să anticipeze. Această anticipare nu este irațională; este o adaptare. Problema apare cînd anticiparea devine regulă generală și nu mai este actualizată de context.

Meta-îndoiala nu distruge motivația, ci o eliberează de tirania certitudinilor premature. Iar optimismul toxic, care cere eliminarea îndoielii, face exact opusul: întărește convingerea că orice gînd negativ este adevăr, doar pentru că este simțit intens.

Psihologic vorbind, trăitul deliberat fără capacitatea de a sta cu întrebările devine rigiditate. Iar trăitul întrebărilor fără act devine paralizie.

Adevărul e simplu și năprasnic: Everything is personal. Totul. De la mail-uri la respirațiile din ședințe. De la replicile pasiv-agresive la modul în care îți pronunță numele.

După congresul cu amicii, recomandarea este să îți dozezi entuziasmul, pentru că probabil vei eșua. Sau poate nu, că ești deosebit.

Toleranța nu e despre a accepta orice. Toleranța fără limite devine automat toleranță față de intolerabili, ceea ce nu doar că e absurd, dar e și periculos.

Mulți tineri psihologi nu știu ce a fost Experimentul Pitești, cea mai brutală formă de reeducare prin tortură psihologică din secolul XX.

Tot ce a rămas din el e un slogan motivațional pentru oameni extenuați. Zece mii de ore de inerție nu te fac expert, ci experimentat în stagnare.

Cînd întrebi de ce un psiholog e evaluat de cineva fără nici o pregătire în psihologie, răspunsul vine prompt, steril și autosuficient: așa sînt regulile.

Bullying-ul nu se oprește la 18 ani. El se mută, rafinat și ascuns, în birouri, în ședințe, în consilii de administrație. Noi, adulții, am transformat bullying-ul într-o formă sofisticată de control.

Puterea este un test. Unii îl trec, cu modestie și echilibru. Dar alții cad pradă beției de putere și se transformă, adesea fără să își dea seama, în agresori.

Realitatea e mai cinică: nu școala de azi e problema, ci școala de ieri care i-a produs pe adulții de azi.

Incluziunea neurodivergenților este un act de umanitate sau o frînă în performanță? Răspunsul nu e doar moral. Este istoric, științific și vital pentru viitorul nostru comun.