În imaginarul cultural extrem de bogat asociat gurii apar situații de transfer, în care ceea ce este în mod obișnuit destinat ochiului ajunge să fie mestecat și înghițit. În cele ce urmează, să urmărim această extindere a funcției gurii, manifestată în practici culturale constînd în ingerarea unor lucruri care nu sînt comestibile, de la icoane, fresce, sculpturi, gravuri la inscripții și texte, care ajung să fie nu doar privite, ci și, efectiv, mestecate, consumate, înghițite. Practicile iconofagiei și grafofagiei au intrat abia în ultimii ani în atenția cercetătorilor, fiind abordate din perspective diferite în cîteva volume, precum cele ale istoricului literar Olivier Leplâtre (2018), istoricului de artă Jérémie Koering (2021) sau medievistului Andrea Maraschi (2026).
Motivele pentru care imaginile au fost mîncate sau băute încă din cele mai vechi timpuri sînt diverse: terapeutice, protectoare, magice sau religioase, scopul ingerării fiind însușirea unei puteri supranaturale, ca și cum aceasta ar fi conținută în reprezentare. Imaginea este considerată suportul material al unei prezențe divine, astfel încît credinciosul care o consumă caută să încorporeze această prezență, transferîndu-i puterea în propriul corp, în vederea vindecării sau a ocrotirii împotriva pericolelor.
De exemplu, în Egiptul faraonic erau utilizate statuete sau basoreliefuri de piatră, cu imagini care îl reprezentau pe zeul Horus copil, înconjurat de animale amenințătoare, însoțite de inscripții hieroglifice ce conțineau scurte narațiuni despre salvarea sa de către zeul Thot în urma unei înțepături de scorpion. Aceste imagini și texte nu erau doar privite și citite, ci și atinse, iar pe suprafața lor se turna apă (multe dintre aceste artefacte erau prevăzute cu o adîncitură pentru colectarea lichidului). Apa era băută, fie în scop profilactic, pentru protejarea împotriva înțepăturilor veninoase și a mușcăturilor, fie în scop terapeutic, pentru a elimina veninul și vindecarea rănilor.
În lumea greco-romană, gemele – mici pietre semiprețioase șlefuite și gravate cu imagini, simboluri, inscripții, figuri de divinități (Afrodita, Hermes, Mithra etc.) sau semne astrologice – erau purtate asupra corpului, ca amulete, dar puteau fi introduse efectiv în corp, ca remediu ingerabil. Urmele de răzuire și tăiere identificate de arheologi pe aceste pietre sugerează că fragmente din ele fuseseră măcinate, făcute pulbere, amestecate cu apă sau vin și apoi înghițite.
Practicile iconofagiei n-au dispărut odată cu răspîndirea creștinismului, ci dimpotrivă, s-au transformat și adaptat, diversificîndu-și chiar repertoriul și aria de acțiune. Noua religie a pus la dispoziția iconofagiei un ansamblu mult mai divers de imagini, simboluri și obiecte încărcate de sacralitate, cărora li s-a atribuit o eficacitate deosebită în protejarea și vindecarea corpului. Aceste practici nu se desfășurau însă în conformitate cu canoanele oficiale ale Bisericii, ci se situau adesea într-o zonă de graniță între devoțiunea religioasă și magie.
În perioada bizantină timpurie, un faimos loc de pelerinaj era mănăstirea din Muntele Minunat, din apropierea Antiohiei, ridicată pe locul unde se aflase coloana înaltă în vîrful căreia trăise Sfîntul Simeon Stîlpnicul cel Tînăr (secolul al VI-lea d.Hr.), renumit pentru vindecările sale miraculoase. Pelerinii se întorceau acasă cu eulogii – mici obiecte binecuvîntate, de mărimea unei monede – produse în serie din lutul roșiatic întărit provenit din apropierea coloanei. Acestea aveau imprimată prin ștampilare imaginea lui Simeon și erau considerate impregnate cu puterea sacră dobîndită prin contactul cu locul unde trăise sfîntul. Aceste adevărate „icoane comestibile” puteau fi dizolvate în apă și băute ca remediu împotriva bolilor.
Și în Occidentul latin, cultul relicvelor a îmbrăcat, de asemenea, forme de iconofagie. Astfel, s-au bucurat de o mare popularitate în spațiul mediteraneean eulogiile cunoscute sub numele de terra melitensis: mici turte de lut imprimate cu imagini ale Apostolului Pavel. Originea acestei practici se află în episodul călătoriei acestuia spre Roma, cînd corabia pe care se afla a naufragiat în Malta. În timp ce Pavel aduna vreascuri pentru foc, o viperă l-a mușcat, dar nu i s-a întîmplat nimic, spre mirarea localnicilor. El a trăit apoi trei luni într-o grotă, contactul sfîntului cu acest loc fiind considerat suficient pentru ca pămîntul de aici să dobîndească puteri speciale. Astfel, se făceau mici turte de pămînt, imprimate cu imaginea sfîntului, care erau exportate, uneori însoțite de certificate de autenticitate, pentru a fi apoi înmuiate în apă și înghițite în scopuri medicale.
Mai aducem, din multele exemple, un alt caz relevant. Într-unul dintre marile texte ale literaturii spaniole medievale, scris în secolul al XIII-lea, Cantigas de Santa Maria, există un episod care relatează cazul unei fete aduse spre vindecare în fața regelui Alfonso al X-lea al Castiliei (regii medievali erau creditați ca deținători ai unor puteri taumaturgice, mai ales în vindecarea scrofulozei), dar acesta își declină competența și prescrie un alt ritual, în care statuia Fecioarei trebuie spălată cu apă neîncepută, iar apa dată bolnavei să o bea.
Alte mărturii consemnează practici în care credincioșii catolici răzuiau frescele din biserici și înghițeau praful amestecat cu apă. Chiar Michel de Montaigne, în Jurnalul său de călătorie, prin Italia anului 1581, ajunge în satul Loreto, unde vizitează vestitul sanctuar al miracolelor și vindecărilor atribuite Fecioarei Maria. El spune că era interzis pelerinilor să zgîrie statuia de lemn a Fecioarei sau să desprindă material din pereți.
Între secolele XVII-XIX, gravuri de mărimea unui timbru, conținînd imagini colorate, cu Fecioara Maria sau sfinți protectori, au circulat în spațiul catolic occidental, fiind vîndute de negustorii ambulanți și chiar în farmacii. Cunoscute sub numele de mignonnettes sau images à avaler în Franța, iar în spațiul germanic ca Schluckbildchen („mici imagini de înghițit”), ele puteau fi administrate bolnavilor, înmuiate în apă sau rupte în bucăți și adăugate în mîncare. Cercetări etnologice arată că această practică a supraviețuit pînă tîrziu, cazuri de iconofagie fiind consemnate, în anul 1977, cu ocazia unor pelerinaje la sanctuarele mariane din regiunea belgiană Namur. Acest motiv al „imaginilor de înghițit” persistă în imaginarul occidental, desprins însă de funcția sa terapeutică și religioasă și reinterpretat într-un registru artistic. În anul 2024, în cadrul unei expoziții colective de la Galeria Artiștilor din München, a fost prezentat proiectul Schluckbildchen – bitte mitnehmen! („Imagini de înghițit – vă rugăm, luați-le cu voi!”), recreînd vechile imagini devoționale destinate ingerării.
Aceste practici nu sînt un fenomen specific doar spațiului occidental, ele putînd fi întîlnite și în cel estic, inclusiv la români. Textele de medicină populară consemnate în manuscrisele miscelanee românești din secolele XVIII-XIX sînt pline de rețete care implică practici de iconofagie și grafofagie. Acestea includ, între altele, spălarea unei suprafețe scrise de pe un vas și înghițirea apei astfel obținute. De exemplu, înghițirea apei cu care a fost spălată o icoană era un remediu des utilizat în medicina populară românească. Folcloristul Simion Florea Marian semnala că în Transilvania exista următorul obicei: „Ca să nască mai ușor, femeia să bea apă de pe icoana Maicii Domnului”.
Călătorul care vizitează vechi biserici bizantine și postbizantine din lumea ortodoxă, din Grecia și Cipru pînă în România, poate întîlni și astăzi fresce cu imagini de sfinți ai căror ochi au fost scoși cu o mare precizie. Acestea nu sînt cazuri de vandalism pur și simplu, ci în spatele lor regăsim același ansamblu de practici care consideră imaginea sacră ca purtătoare a unei substanțe care poate fi desprinsă și înghițită în vederea tămăduirii.
În anul 1884, B.P. Hasdeu trimitea preoților și învățătorilor satelor un chestionar, prin care aceștia erau îndemnați să consemneze obiceiuri și credințe populare. Una din multele întrebări era: „De ce scot babele ochii sfinților de la biserică?”. Să vedem, așadar, ce se întîmpla cu pigmentul și mortarul desprinse din imaginea sacră și în ce fel erau folosite. Accesul la aceste imagini era mai dificil în lăcașurile de cult active, unde răzuitul putea fi făcut pe furiș, dar se putea petrece nestingherit în ruinele unei biserici părăsite, pe troițele de la răscruci sau chiar pe icoanele din casă.
Mai întîi, prelevarea de material din ochii pictați ai sfinților avea un scop terapeutic: bolnavii de afecțiuni oculare îl presărau pe ochi, în speranța vindecării suferinței. Însă cele mai multe dintre întrebuințări făceau parte din recuzita magiei populare și a practicilor vrăjitorești. Fragmentele de frescă erau folosite în magia erotică și de frumusețe, dar mai ales în farmecele destinate să „orbească” un bărbat, împiedicîndu-l să vadă infidelitatea soției sale. Praful răzuit era presărat, în secret, în mîncarea sau băutura bărbatului, însoțit de formula magică: „Precum nu văd și nu aud sfinții, așa să nu vadă și să nu audă bărbatul!”.
Și alte categorii de farmece se foloseau de praful scos din ochii sfinților: hoții puteau recurge la ajutorul vrăjitoarelor pentru a „lega” ochii celor păgubiți, ca aceștia să nu-i poată recunoaște. Sau era folosit în practici magice legate de judecată, pentru a-i „orbi” pe judecători și a-i face scăpați pe vinovați. Nu numai ochii sfinților erau vizați, ci și buzele. Materia desprinsă de aici era transferată în corpul unei persoane pentru a-i „lega” sau „închide” gura.
Dacă în aceste vechi practici iconofage, imaginea putea fi desprinsă și ingerată pentru ca puterea ei să fie transferată corpului celui care o consuma, astăzi credincioșii nu mai mănîncă imagini, ca odinioară. Mîncatul imaginii nu a dispărut însă cu totul. O povestire a scriitoarei irlandeze Cecelia Ahern, din volumul Roar, apărut în 2018, se intitulează The Woman Who Ate Photographs. Personajul principal se confruntă cu o dramatica demență senilă a mamei, care își pierde ireversibil memoria. Fiica dezvoltă o reacție de apărare, compulsia de a devora fotografiile din albumul de familie, pentru că ingestia imaginilor o face să retrăiască intens momentele fericite din trecut. Miraculos, imaginile înghițite reușesc să învie amintirile, senzațiile, întreaga plenitudine a trăirii. În ecranizarea din 2022, Nicole Kidman o interpretează pe mîncătoarea de fotografii. Celebra actriță a fost menajată prin recurs la butaforie. Ea nu a avut de mestecat și înghițit cartonul sec al unor fotografii adevărate, ci fotografii comestibile, din foi de orez și marțipan.
Alexandru Ofrim este istoric, doctor în istoria mentalităților. Cea mai recentă carte publicată: Farmecul discret al patinei și alte mici istorii culturale, Editura Humanitas, 2019.
Foto: Terra melitensis
