„...mîncînd gospodărește, ținerea de minte sporește.”
François Rabelais, Gargantua
Ce bine ar fi să trăim urmînd acest precept! Am scăpa și de foame, și de efortul de a memora. Dar știindu-l pe Rabelais, nu putem decît să luăm cu vîrful furculiței tot ce ne oferă. De altfel, în prologul de la Gargantua (titlul complet, publicat în 1534, este Viaţa prea înfricoșătoare a marelui Gargantua, tatăl lui Pantagruel), scriitorul ne spune, fără ocolișuri: „Prieteni, răsfoind această carte / Venin și scîrbă-n ea n-o să aflați; / Lăsînd orice mîhnire la o parte, / De scrisul meu să nu vă rușinați. / N-o să ieșiți de-aici mai înzestrați, / În schimb veți învăța să rîdeți bine“.
Nu mai înzestrați, dar mai sătui, aș zice, dacă e să urmărim și să comentăm, în ordinea filiației personajelor, toate ocurențele care fac referire la mîncare și la organul din capătul de sus al tubului digestiv – gura noastră cea de toate zilele (și pentru toate zilele). Deși Gargantua e tatăl lui Pantagruel, cărțile sînt publicate invers, Groaznicele și înspăimîntătoarele fapte și isprăvi ale preavestitului Pantagruel, rege al Dipsozilor, feciorul marelui uriaș Gargantua precedînd-o cu doi ani pe cea din 1534.
La originea celor doi, tată și bunic deopotrivă, stă Gîtlej-Larg (Grandgousier, în limba franceză), un chefliu vesel și un băutor harnic care, cunoscîndu-și bine metehnele, își ține cămările pline cu grămezi întregi de șunci de Baiona și de Maienţa, nenumărate limbi afumate, belșug de caltaboși în lunile de iarnă, felurite cărnuri ținute în muștar și în saramură, icre de păstrugă în untdelemn și cîtime de cîrnați. Pe care le împarte bucuros, fiind larg la inimă, cu familia, prietenii, argații, megieșii și moașele. Nevasta, Gargamela, naște – în a treia zi a lui februarie –, după ce gustase dintr-o porție zdravănă de tuslama. Mă îndoiesc că se mai știe azi, în detaliu, ce e tuslamaua. Pot doar să dau o referință culinară apropiată, ciorba de burtă. Gargamela n-avea gusturi rele și, în curînd, îi vor mai crește două picioare zdravene (de la Grandgousier citire), cele ale pruncului Gargantua. Gargamela, Gargantua, Grandgousier, gargara... aliterații care vor face deliciul cititorilor contemporani cu jupînul Alcofibras Nasier (anagrama numelui autorului), dar și al celor de mai tîrziu.
Și iată-l pe tînărul Gargantua cerînd limpede și deslușit: „Dați-mi să beau!”. Că doar tatălui său îi plăcea să mănînce sărat! În ciuda gargarei a-întîia, făcută cu vin, puiul de uriaș e alăptat de maică-sa, din țîța căreia țîșneau, la fiecare supt, o mie patru sute nouă vedre de lapte, ceea ce e aproape de necrezut. Cîte guri n-ar fi hrănit această darnică Gargamela!
După ce a stat unsprezece luni în burta maică-sii și după ce i-a ieșit prin ureche, cîrmind spre stînga, Gargantua e ținta ironiilor lui Rabelais, ca autor iubitor ce se află. M-am oprit la cîteva exemple ce țin de hrană și de gură, bietul personaj tîndălind printre pagini, sorbind din ciorbă, mîncînd plăcintă cu pîine, rîzînd mușcînd și mușcînd rîzînd.
Odată la Paris, spre gloria stirpei din care se trage, mîncăul se ospăta din belșug cu măruntaie bine prăjite, cu fleici de vacă rumenite pe cărbuni, cu friptură mustoasă de căprioară și cu fel de fel de trufandale în zeama lor. Ca să nu-l bată bruma, să nu-l ofilească vîntul, să poată rosti mai cu spor cîțiva Pater Noster și să cunoască din plăcerile lecturii și ale învățatului, la Sorbona. Însă ocupația de căpetenie rămîne mîncatul, metodic și așezat: Nefiind pripit de felul lui, o lua agale, începînd cu vreo cîteva zeci de șunci, limbi afumate, tobă de creieri, cîrnați de purcel și alte ștafete ale vinului. Patru ajutoare îi azvîrleau muștar în gură cu lopata, după care dădea pe gît o dușcă grozavă de vin alb, ca să-și răcorească pipota. Iarnă, vară, înfuleca tot soiul de cărnuri și fripturi, cît îi cerea pofta, iar cînd simțea că-l taie la burtă, se oprea puțin și făcea un popas, ca orice drumeț de cale lungă.
Rugăciune, taifas, îndestulare, trei instanțe inegale, guvernate de același organ generos, gura: Mormăind printre dinți un crîmpei de rugăciune, Gargantua se spăla pe mîini cu vin rece, se scobea în dinți cu un ciolan de porc și zăbovea la un vesel taifas cu prietenii. Pe urmă se apuca să mai citească puțin din cărți și să-și rostească rugăciunile.
Anturajul tînărului ucenic e compus dintr-un profesor iscusit, Ponocrat, din Gimnast și din călugărul Ioan, cel cu gura frumos arcuită. Nu lipsit de curaj, însă, în războiul cu Picrocol. Ghidat de Ponocrat, Gargantua se înfruptă și din cunoaștere, cu pioșenie și măsură: În răstimpul mesei, dacă socoteau de cuviință, reluau lecția începută la prînz, iar restul ceasurilor treceau în alte convorbiri, pe cît de folositoare, pe-atît de plăcute. După ce își rosteau rugăciunea, cîntau din gură, sau din diferite instrumente armonioase.
Războiul dus de Grandgousier contra lui Picrocol e cauzat de niște blînde plăcinte, fără urmă de dinamită în ele, doar cu nițică sămînță de scandal, pe post de condiment. Motiv pentru Rabelais să mai scrie cîteva capitole, să arunce cu discursuri în dreapta și în stînga, spre îndreptarea fiilor Franței din epocă. Toate personajele cărții se avîntă în acest război de patiserie, avem învingători și învinși. Printre cei din urmă, un căpitan cu nume predestinat: Mațe Goale.
Capitolul XXXVIII al cărții încheie apoteotic parcursul nutrițional al lui Gargantua: fiindu-i foame și sete în același timp, se duce în gradină la tătîne-său și culege niște lăptuci, pentru o salată. Între lăptuci, ascunși de frica lui, șase pelerini ce nu îndrăzneau nici să vorbească, nici să tușească. Eroul înghite lăptucile pe nemestecate și le face să alunece mai dihai pe gît cu o bărdacă de vin. Ce îi salvează pe bieții pelerini? O măsea stricată și trunchiul unui nuc bătrîn, pe post de scobitoare. Și uite așa scapă tatăl lui Pantagruel de bănuiala infamă de a fi fost considerat mîncător de oameni.
Pantagruel, regele celor pururea însetați, nu își face de rîs numele. „De vină” par să fie cei șaizeci și opt de catîri încărcați cu drobi de sare din burta maică-si, soața blîndă și iubită, plînsă cu sinceritate de Gargantua: Ah, Badebec, drăguța mea, iubita mea, gurița mea dulce (de trei stînjeni și un cot) mîngîierea inimii mele, haina trupului meu, papucul meu scump, nu te voi mai vedea niciodată!
Însă Pantagruel, mai-marele Dipsozilor, nu pare să sufere decît de o foame năprasnică, orfan de mamă fiind. Uitat într-un colț de încăpere de tatăl tehui, cînd de tristețe (rămăsese văduv), cînd de bucurie (i se născuse un fecior), copilașul se repede la sursa vie de lapte, mai ceva ca Hercule: Într-o dimineață, pe cînd sugea la țîța vacii (cronicarii spun toți la fel, că n-a avut doică), pruncul s-a desprins din legăturile care îl țineau în leagăn, și înșfăcînd vaca de glezne i-a înfulecat ugerul și jumătate de burtă (cu ficați și rărunchi cu tot). Ar fi hăpăit-o toată, dacă vaca n-ar fi mugit o dată atît de cumplit, ca și cum ar fi sfîșiat-o lupii.
Epistemon (ce aluzie fină!) contribuie alături de Panurge, personajul șiret ca o vulpe, la formarea lui Pantagruel, nu doar regele însetaților, ci și cel însetat de cunoaștere. Precum odinioară Eneas, Epistemon trage o fugă în Infern și, reîntors la viață, povestește cum s-a întîlnit cu diavolii și a stat la taifas cu Lucifer, ospătîndu-se pe săturate, atît în iad, cît și în Cîmpiile Elizee. Aflăm cum dracii sînt oameni cumsecade, iar Epictet, îmbrăcat ca un prinț în haine franțuzești, petrece în umbra unui crîng și dănțuind cu fetele, mănîncă bine, bea vîrtos și are punga plină de galbeni!
Ce recuperare livrescă, inversă și impecabilă a filosofului stoic al Antichității, pentru care apatheia, libertatea obținută în urma exercițiului lăuntric permanent, era suprema realizare!
Închei această călătorie în secolul al XVI-lea rabelaisian cu oastea de sub limba lui Pantagruel. Dipsozii, cuceriți cu amenitate și fără necaz, udați de ploaie, sînt adăpostiți sublingual de uriașul devenit regele lor. Imagine care se potrivește de minune cu cealaltă, în care de cîte ori Pantagruel căsca, intrau stoluri de porumbei în gura lui, închipuindu-și că se întorc în porumbar.
Lui Pantagruel nu-i ies porumbei din gură, deși e blînd, bun și învățat, ci îi intră, ca într-un joc infinit de oglinzi, la care ne invită cu larghețe erudită François Rabelais.
Diana Gradu este conferențiar dr. la Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, unde predă medievistică, fonetică și fonologie franceză. Cea mai recentă carte publicată: L’Art des textes. Dictées, exercices de grammaire, traductions littéraires, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași, 2026.
Foto: Gargantua
