Alexandru Dincovici

De cîteva săptămîni, blocul în care locuiesc a intrat în proces de reabilitare termică. Forțată, aș fi tentat să spun după niște mici bătălii digitale purtate cu asociația, antreprenorul general, primăria și niște tentative de bullying instituțional.

Nu mi-am dat seama cînd am devenit adult (uneori nici dacă) și mă întreb dacă îmi voi da seama cînd voi deveni bătrîn.

Există o diferență fundamentală între a critica modul în care se face incluziunea, de orice fel, și critica incluziunii în sine. Prima e sănătoasă și este firească.

Poate că pauza este, de fapt, secretul performanței. Cu cît reușești să o integrezi mai bine într-o activitate, cu atît poți, de fapt, să realizezi activitatea într-un mod mai eficient.

Cei din jur continuau să aștepte tot mai mult de la mine, sau cel puțin așa mi se părea, iar mie îmi era prea teamă și rușine să-i dezamăgesc.

Sîntem cu toții la fel de oameni și, indiferent de lucrurile care ne dezbină, trebuie să găsim împreună un modus vivendi.

Un naiv digital este mai degrabă similar unui călător într-o societate uneori radical diferită.

Scuzele reprezintă și un act de negociere a puterii și a ierarhiei sociale.

Astăzi, însă, sîntem inundați de „conținut” sub toate formele.

Cum ne mai putem aștepta la ceva cu adevărat nou dacă generarea este de fapt reciclare?

Politica națională este un teren fertil pentru demascarea sportivă, mai ales într-o țară ca a noastră care a trecut printr-un regim totalitar