Egalitatea De Sanse

Obsesia de a fi „incluzivi” cu orice preț, ca orice extremă, face mai mult rău decît bine – presupune excluderea meritocrației, a competiției oneste, negarea faptului că nu putem ajunge cu toții, simultan, la linia de finiș.

Există o diferență fundamentală între a critica modul în care se face incluziunea, de orice fel, și critica incluziunii în sine. Prima e sănătoasă și este firească.

Egalitatea de gen nu e o dispută abstractă. In(egalitatea de gen) o simți pe propria piele, în viața cotidiană, o simți la locul de muncă, o simți acasă, pe stradă.

Relația României cu meritocrația este una mai degrabă disfuncțională. Pentru a înțelege de ce, este de ajuns să ne uităm în trecutul societății noastre.

Intențiile erau cît se poate de bune, execuția lăsa de multe ori de dorit, pentru că egalitatea de șanse nu avea ca efect o mobilitate socială reală, ci era mai mult un lucru performativ.

Prelungirea uniformă a vieții active produce efecte foarte diferite: pentru cei cu munci ușoare și acces la servicii medicale înseamnă ani în plus de împlinire profesională.

Atunci cînd vorbim despre drepturile femeilor, realitatea din Europa de astăzi arată un adevăr inconfortabil: statul nu este întotdeauna un protector.

Am lansat Prea Sărac, în care am spus poveștile oamenilor care au cunoscut o fațetă a precarității, la pachet cu propria mea călătorie de a înțelege mai bine cum am ajuns aici.