De cîțiva ani, spațiul public este poluat periodic de discuții despre reprezentare, mai ales atunci cînd apar în media persoane care nu se încadrează în anumite tipare normative foarte restrînse, care dictează cum ar trebui să ne îmbrăcăm, să ne îngrijim, cu cine putem relaționa și în ce mod și mai ales cărei categorii, dintr-o listă foarte restrînsă, corespundem. Orice fel de deviație de la acest tip de normă, cu cît este mai vizibilă în public, și cu cît prestigiul asociat poziției sociale a persoanelor în cauză este mai ridicat, devine criticată într-un mod agresiv.
Cu foarte puțin timp în urmă, o reacție similară a fost declanșată de o scenă din timpul Concertului de Anul Nou de la Viena, în care dirijorul, ale cărui unghii date cu ojă au atras oprobriul unei categorii mai speciale de public, a fost îndelung criticat pentru că și-a sărutat soțul pe ceafă. Problema nu a fost sărutul, ci alăturarea în eveniment a unor categorii considerate incompatibile (bărbat, familie, sărut și ojă), care a adus în discuție politicile reprezentării și speculații despre agende ascunse legate de minorități și incluziune.
Reprezentarea este însă un proces activ de producere a sensului. Cînd vedem anumite tipuri de corpuri sau de identități pe ecran sau pe scenă, nu primim o informație obiectivă despre diversitatea lumii, ci o reprezentare de obicei selectivă a acesteia. Și problema cu ceea ce nu este reprezentat este că devine, treptat, invizibil. Copiii care nu se văd reflectați în poveștile pe care le consumă, în cărți, filme, desene animate, internalizează un mesaj implicit despre propria lor lipsă de importanță. Pe de altă parte, și cei care cresc văzînd doar oameni care le seamănă în roluri centrale dezvoltă o percepție trunchiată a lumii. Restrîngerea reprezentării este, în fond, un act politic, și unul puternic coercitiv.
De fiecare dată cînd un reprezentant al unui grup minoritar apare într-o poziție simbolică în spațiul public, într-un rol rezervat în mod obișnuit altor categorii, există voci din ce în ce mai stridente care atrag atenția cu gravitate asupra unor agende politice obscure și a distrugerii tradițiilor sau a fibrei societății. Cînd se discută despre mai multe femei în politică sau în consiliile directoare ale companiilor, îngrijorări profunde despre incompatibilitatea dintre diversitate și competență se manifestă în forme nebănuit de severe.
De altfel, cu cîțiva ani în urmă, atunci cînd am întrebat studenții, la seminarul cursului despre feminism și antropologie, ce părere au despre cotele de gen pe listele electorale și în consiliile de administrație, cineva a precizat cu seriozitate că „așa a avut loc tragedia de la Cernobîl”. Și a continuat explicînd că, dacă am alege toate aceste persoane în funcție de merit, nu de criterii care nu au de a face cu meritul, am avea oameni competenți peste tot, am evita tragediile și am trăi într-o lume mai bună.
La prima lectură, pare un argument de bun-simț. Însă ascunde niște presupuneri în mod fundamental greșite. Una dintre acestea presupune că aleșii poporului sau membrii consiliilor de administrație ajung pe liste pe criterii legate strict de competență. O alta presupune că cel mai important atribut pentru niște poziții care sînt relevante exact prin prisma reprezentării este, de fapt, o competență pur tehnică. Pe prima o demontez de obicei destul de ușor, prin detalierea mecanismelor din spatele construirii listelor sau prin scurte filmări în care depistarea competenței oamenilor politici prezentați pare o misiune imposibilă. Pentru a doua însă, pornesc o discuție despre diversitatea din societate, unde diferitele grupuri au nevoie de o reprezentare mai bună, în sens politic, dar și de produse și servicii mai potrivite lor. Și o companie în care toate deciziile se iau strict de către bărbați roșcați de 53 de ani, 203 cm înălțime, atletici, colerici și care provin din familii înstărite și au făcut studii în străinătate poate cu greu gîndi produse sau servicii care să deservească publicuri extrem de diferite din România și care să aibă și succes. Cel puțin în lipsa reprezentării, în procesele interne, și a acestei diversități.
Ajungem astfel la un aspect pe care criticii incluziunii îl pierd prea ușor din vedere: diversitatea nu este un condiment nepotrivit adăugat unde nu își are rostul, ci o corecție necesară a unei distorsiuni care a funcționat atît de mult timp încît a ajuns să pară normală. Dacă ne uităm la o bună parte dintre producțiile anilor ’80 sau ’90 putem observa că aceste universuri fictive sînt remarcabil de omogene: protagoniștii sînt albi, atrăgători fizic, heterosexuali, aparținînd clasei de mijloc sau superioare. Ceea ce reflectau mare parte dintre aceste producții nu era realitatea, ci un ideal social particular, care excludea sistematic anumite categorii de oameni din spațiul vizibilității.
Aici intervine un concept esențial, numit de Charles Taylor „politica recunoașterii”. Taylor argumenta că identitatea noastră se formează, în parte, prin modul în care sîntem sau nu recunoscuți de ceilalți. A nu te vedea reflectat în producțiile culturale ale societății tale nu este o simplă chestiune de gust sau de corectitudine politică, ci o formă de negare simbolică. Ea transmite fie că nu exiști cu adevărat, fie că nu contezi suficient de mult pentru a fi arătat.
Putem înțelege, desigur, și reacțiile virulente la adresa tentativelor de incluziune și creștere a diversității, pentru că provin dintr-un istoric de expunere la reprezentări în mod forțat uniforme sau stereotipice. Și pentru că nu toată lumea a găsit o rețetă bună pentru incluziune. Există producții în care personajele par lipite peste o structură narativă care nu le integrează cu adevărat, dar în care nu incluziunea este problema. Și este evident legitimă obiecția că o incluziune superficială poate fi chiar contraproductivă, reducînd identități complexe la stereotipuri pozitive la fel de lipsite de substanță ca acelea negative. Dar să nu uităm că, în urmă cu nu foarte mulți ani, într-o țară extrem de diversă cultural cum sînt Statele Unite, personajele asiatice sau de culoare erau portretizate de actori albi machiați și uneori chiar vopsiți de-a dreptul. Și să nu uităm nici că filmele sînt ficțiune, iar culoarea pielii unui personaj sau modul în care se îmbracă sînt de cele mai multe ori la fel de relevante precum mărimea pantofilor sau modul în care își leagă șireturile.
Ajungem astfel la punctul central. Dacă unele încercări de incluziune sau de reprezentare sînt stîngace, nu înseamnă că reprezentarea în sine e o obsesie, și nici că există o agendă ocultă în spatele său. În nici un caz nu una mai ocultă decît cea care a uniformizat reprezentările atît de mult timp, inclusiv în spațiul academic. Nu avem nevoie de mai puțină reprezentare sau de mai puțină diversitate, ci de una mai bună, mai complexă și mai generoasă cu ambiguitatea identităților reale.
Viziunea antropologică asupra diversității presupune că nu există un catalog ordonat de „tipuri” de oameni care trebuie bifați pe rînd, recunoscînd faptul că experiența umană e profund plurală și că orice narațiune care o reduce la un singur tip e, prin definiție, o narațiune incompletă. Dar atunci cînd insistăm în mod obsesiv să fixăm identitățile de categorii construite în mod artificial, de dragul clasificării, orice fel de element imposibil de clasificat ajunge să fie foarte ușor de confundat cu un potențial monstru. Iar această obsesie a fixării și clasificării este încă vie și are consecințe cum nu se poate mai reale și mai problematice, deseori amplificate de tehnologiile moderne, mai ales de cele bazate pe Inteligența Artificială. Este astfel celebru un experiment din perioada pandemiei, în care un sistem de recunoaștere automată bazat pe computer vision identifica în mod extrem de diferit aceeași imagine, în funcție de culoarea pielii. O mînă cu pielea închisă la culoare care ținea un termometru era clasificată drept mînă + pistol, în timp ce una cu pielea deschisă la culoare era clasificată drept mînă + dispozitiv electronic. Iar cu cîțiva ani în urmă, algoritmul aceleiași companii a identificat o poză cu doi indivizi cu pielea închisă la culoare ca reprezentînd două gorile.
Dacă reprezentările pe care ar fi fost antrenați algoritmii ar fi fost mai incluzive, nu ar fi crescut oare șansa celor din grupuri minoritare să fie recunoscuți mai adecvat? Pentru că avîntul tehnologic al ultimilor ani pare că tinde să ofere o putere din ce în ce mai mare unor entități opace, care reproduc la scală îngrijorător de mare toate problemele produse de aceste reprezentări hegemonice inadecvate. Și îngrijorarea aceasta nu este doar un moft, și nici nu dovedește apartenența mea la vreo mișcare obscură, dar influentă a vreunei minorități care vrea să distrugă valorile tradiționale. Gîndiți-vă la cum ar fi dacă un vehicul autonom ar da peste voi pe stradă pentru că sistemul de computer vision din spate ar considera că arătați ca o gorilă și sînteți periculos pentru pasager, doar pentru că aveți un indice de masă corporală mai mare decît media. Sau dacă un robot de poliție v-ar împușca pentru că aveți o mănușă închisă la culoare și o bormașină în mînă.
Și aici aș vrea să fac o distincție importantă. Există o diferență fundamentală între a critica modul în care se face incluziunea, de orice fel, și critica incluziunii în sine. Prima e sănătoasă și este firească. A doua este însă adesea doar o formă elegantă de a spune că preferam cînd nu trebuia să vă vedem. Pentru că mulți dintre cei care denunță obsesia incluziunii nu critică, de fapt, metodele, ci vizibilitatea în sine a celor care, pînă nu demult, erau confortabil invizibili pentru publicul majoritar.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și la Universitatea din București.
