(De)mascarea degeaba

Pe la începutul pandemiei am sunat un fost angajator care îmi întinsese, cu mult timp în urmă, o mînă de ajutor într-un moment dificil, pentru a-l întreba ce mai face și cum se descurcă, știind că este o perioadă grea pentru multă lume.

Conversația a decurs lin, pînă în momentul în care i-am spus ceva ce părea să îl intereseze și care i-a stîrnit curiozitatea. M-a întrebat cum de știam așa ceva, i-am răspuns că am aflat la unul dintre locurile (încă) actuale de muncă, și în mai puțin de o secundă i-am provocat o reacție ce avea să marcheze sfîrșitul relației noastre: Dar tu cum ai ajuns acolo? Că acolo ar trebui să fie niște oameni care se pricep. M-am simțit în momentul respectiv un mare impostor și am încercat să îmi justific poziția, probabil fără succes, în timp ce încercam, de data aceasta cu succes, să îmi controlez furia declanșată de o întrebare pe care o consider în continuare cel puțin impertinentă.

Trebuie să recunosc, însă, că acel „Cum ai ajuns acolo?” este o întrebare omniprezentă în societatea contemporană, pe care mi-o adresez chiar și eu de multe ori. În spatele ei se ascunde o sentință, alimentată uneori de invidie, alteori de un simț al dreptății fie bine plasat, fie uneori deplasat, dar întotdeauna plină de prejudecăți despre cum ar trebui să fie ordonate lucrurile în societate și cine ce poziție este îndreptățit(ă) să ocupe. Or, tocmai acesta este meritul social al impostorului și al imposturii. Ei problematizează, nasc dezbateri, aliniază uneori grupuri și chiar societăți în jurul unor valori sau al unor sisteme, și nu de puține ori reglează mecanisme defecte prin intermediul efectelor lor.

Impostura este, în acest sens, nu doar inevitabilă, ci și necesară, ceea ce nu putem însă spune despre demascarea imposturii care, în momentul în care devine o activitate pur sportivă, de loisir, riscă să își piardă aproape complet relevanța.

Politica națională este un teren fertil pentru demascarea sportivă, mai ales într-o țară ca a noastră care a trecut printr-un regim totalitar. Am avut, astfel, generații succesive de posibili impostori în politică. La început i-am numit comuniști și am încercat să trecem o lege a lustrației pentru a purifica noua ordine politică, greu cîștigată, de rămășițele vechiului regim. Un gen special de impostori din această categorie îl reprezintă în continuare foștii colaboratori ai Securității, pe care oameni și instituții încă mai încearcă să îi demaște în public. Ulterior, însă, măsura unui impostor din spațiul politic a migrat din arhivele Securității către CV-ul său, motiv pentru care cetățeni și uneori instituții au început să practice o arheologie a certificărilor, din care cel mai recent exemplu îl reprezintă expertizarea civică a titlului de doctor.

Dacă ieșim din spațiul politic, dar rămînem în cel public, observăm uneori că demascarea prinde contururi și mai interesante. „Cultura anulării” este un exemplu remarcabil, întrucît tinde să amestece, uneori pînă la dispariția completă a granițelor, elemente care în mod normal rămîn destul de separate, cum ar fi viața personală și cea profesională. În cel mai celebru caz recent, unul dintre cei mai vizibili producători de materiale de popularizare a (neuro)științei a fost expus într-o publicație de masă pentru un comportament cel puțin discutabil din punct de vedere etic pe care se pare că l-ar avea în relațiile interpersonale. Deși a fost deja demascat, rămîne de văzut dacă sau cînd va putea fi dovedit și drept impostor.

Căutăm impostură peste tot și o considerăm de cele mai multe deosebit de nocivă, sau chiar periculoasă. Mulți dintre noi ajungem astfel cel puțin o dată în viață să ne revoltăm împotriva imposturii dintr-o teamă viscerală pentru propria existență, asemenea personajelor din Among Us, un joc video din 2018 care a făcut furori în pandemie și în care membri ai echipajului unei nave trebuiau să demaște impostorii din rîndurile lor, înainte ca aceștia să îi ucidă.

Dar impostura nu este limitată la spațiul public, și nici măcar la oameni. Avem nenumărate artefacte ale căror aparențe sînt inconsistente cu „esența”, deci care sînt, de fapt, impostori. În jurul celor mai importante apar rețele întregi de demascare, unele numite savant „mecanisme de certificare”, la rîndul lor supuse, cel puțin teoretic, aceluiași risc.

Îmbrăcămintea, încălțămintea și accesoriile contrafăcute sînt impostorii industriei de modă, și cu cît avem de a face cu produse mai scumpe și mai rare, cu atît mai complicată devine și dovedirea imposturii. Pentru că, atunci cînd nu le poți cumpăra direct de la sursă, ceea ce în cazul edițiilor limitate de încălțăminte sport, de exemplu, este aproape imposibil, ai nevoie de un terț care să poată garanta autenticitatea.

În lumea digitală lucrurile sînt și mai sumbre. La fel cum ai nevoie și de un garant al autenticității semnăturii electronice, începem să avem nevoie de un mecanism de depistare a produselor de tip „deep fake”, imposturi digitale de înaltă calitate. Oricine poate fi impersonat din spatele unui ecran, și pe măsură ce tehnologia va deveni mai accesibilă și mai răspîndită, ne putem aștepta ca relațiile sociale să nu mai fie mediate doar de algoritmi, ci și de o suspiciune generalizată mult mai mare decît în prezent, de un spectru al imposturii care va bîntui fiecare gest virtual.

Impostura este înscrisă, însă, aproape mereu în text, dar numai pentru că acolo tindem să ancorăm și autenticitatea și, deseori, și valoarea. Și întrucît ne legitimăm existența mai mult prin artefacte textuale decît prin ea însăși, ajungem deseori la situații absurde, precum cea a cetățeanului declarat decedat în absența sa și care nu a reușit din prima încercare să obțină anularea hotărîrii de declarare a decesului. Deși avem de a face și aici cu un caz clar de impostură, aceasta începe să fie mult mai greu de identificat. Unde se afla impostura? La cetățeanul care dorise să scape de rude? La membrul familiei care ceruse să fie declarat mort? La instanța care a contribuit la performarea administrativă a decesului?

Ajungem, cu pași mici și nesiguri, la esența imposturii. Impostorul nu este un distrugător, ci mai degrabă un personaj liminal în societate, care ne arată deseori că granițele pe care le trasăm între anumite concepte, categorii sau activități nu sînt atît de categorice pe cît ne place să credem. Este un personaj care, odată demascat, ne face de multe ori să ne îndoim de propriul sistem de valori, de modul în care vedem lumea, și al cărui potențial creativ rezidă în neîncrederea ontologică pe care ar trebui să o provoace. Demascarea imposturii nu trebuie, din acest motiv, să ducă doar la o anulare brutală a figurii impostorului, ci mai degrabă la o renegociere performativă a lumii.

Impostorul ne arată, mai clar decît oricînd în epoca algoritmilor și a Inteligenței Artificiale (ea însăși suspectă de o oarecare impostură), că identitatea este constant performată și renegociată, de multe ori cu ajutorul unor entități materiale în care este inscripționată instituțional, iar realitatea este mai degrabă multiplă și încîlcită decît ordonată și clară. Decesul cetățeanului amintit anterior este, astfel, foarte clar și explicit, înscris într-un document cu valoare juridică și care produce efecte reale imediate. Însă este doar un deces administrativ, care nu se suprapune cu decesul medical, o altă stare care trebuie și ea performată medical-administrativ, nu doar biologic, pentru a deveni validă. Multiplicitatea posibilă a decesului este astfel scoasă la iveală de aparenta situație de impostură provocată de apariția în carne și oase a decedatului administrativ.

Dacă încercăm să acceptăm teza de mai sus despre lume și identitate ca fiind adevărată, statutul impostorului de la care am pornit se poate schimba radical. Inițial, am presupus că impostura ar trebui să fie antiteza autenticității, normalității, corectitudinii sau chiar ordinii, pornind de la un alt set de presupuneri la care o bună parte dintre oameni par să subscrie, că lumea este sau cel puțin poate fi corectă, ordonată, că are granițe clar trasate între normalitate și anormalitate, și că în fiecare din noi zace un soi de esență pe care o putem, cel puțin teoretic, autentifica. 

Multiplicitatea și încîlcirea din lume ne îndreaptă însă către o altă direcție și ne obligă să ne adresăm o altă întrebare, nu neapărat retorică: și dacă impostura este, de fapt, singura stare cu adevărat autentică? Pentru că, spre deosebire de autenticitate, nu pretinde că ar fi deja determinată, finită și clar identificabilă. Și nici nu exclude, pentru că nu trasează granițe atît de clare. 

În acest caz, poate că ar trebui să nu ne mai mirăm, invidioși, cum a ajuns acolo, ci să ne întrebăm, chiar cu o mică urmă de admirație: cum se menține acolo? Demascarea, dacă tot s-a întîmplat, ar trebui continuată cu o dezvrăjire a locului, care să expună mecanismele de reproducere a imposturii și să ducă la renegocierea lor. Pentru că ajungerea acolo poate fi un accident, în timp ce rămînerea acolo este o performanță.

Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și Universitatea București.