Noam Yaron, un tînăr înotător, a reușit să parcurgă anul acesta fără oprire o distanță de 178 de kilometri în Marea Mediterană. Cu un an în urmă încercase pentru prima dată acest lucru, dar a abandonat după „doar” 100 de kilometri. Principala sa armă, după spusele sale, a fost hipnoza, care l-a ajutat să doarmă parțial în timp ce înota, cu ajutorul unei lumini care i-a ghidat, semi-conștient sau chiar inconștient, traiectoria. Deși încercarea sa a avut un scop mai degrabă ecologic, modul în care a reușit această performanță incredibilă reprezintă un punct de plecare perfect pentru o discuție despre rolul pauzei în sport.
De la înot îmi doresc să ajung însă la un sport care îmi este mult mai familiar, jiu-jitsu brazilian (JJB), pentru a explora ce ne spun pauzele despre sport, performanță și poate chiar despre noi. Sportul este deseori descris ca o confruntare ritualică, un soi de război purtat cu alte mijloace. Astfel, din punct de vedere simbolic, pauzele oficiale dintre reprize, acolo unde există, au rolul de a trezi adversarii la realitate și de a opri confruntarea, ceea ce într-un cadru mai puțin organizat, într-un conflict „real”, nu ar exista. Pauzele dintre meciuri marchează și ele finalul oficial al efortului și al adversității, cei doi oponenți ieșindu-și din rol și devenind din nou, într-un scenariu ideal, coechipieri sau colegi.
Există însă, și revin aici la exemplul lui Yaron menționat anterior, și pauze în timpul luptei. Unele sînt vizibile, și atribuite de obicei fie unei condiții fizice deficitare, fie unei anumite strategii de luptă. Altele sînt însă aproape invizibile, și mai ales pentru un ochi neantrenat devine aproape imposibil să îți dai seama cînd unul dintre sportivi se odihnește. Acest lucru se datorează faptului că persoanele care ajung să dezvolte abilități excepționale sînt capabile, în anumite instanțe, să performeze aproape pe pilot automat, utilizînd ceva ce în literatura de specialitate se numește fie stereotip motric, fie algoritm motric. Atît stereotipurile – pe care în limbaj popular antrenorii le numesc automatisme și care sînt prezente mai degrabă în sporturi cu certitudine mare, precum atletismul –, cît și algoritmii – combinații ale acestor stereotipuri care le permit să opereze în medii cu incertitudine ridicată, ca atunci cînd ai în fața ta un adversar – au loc fără ca sportivul să conștientizeze activ ceea ce face. Sînt, de altfel, discuții interesante în neuroștiințe despre modul în care încercarea de conștientizare a unui aspect al performanței, la performerii de elită, indiferent de activitate, poate avea un efect negativ asupra acesteia.
Ne putem uita, din acest punct de vedere, la capacitatea de a lua o pauză fără a întrerupe în mod vizibil activitatea ca la un atribut al elitelor. Pe durata celor 178 de kilometri înotați fără oprire, Yaron cu siguranță a reușit să își dozeze energia și să își oblige corpul să ia astfel de pauze invizibile sau parțiale.
Într-un sport de luptă, însă, o pauză îți poate fi fatală datorită prezenței adversarului, care poate profita de orice moment de neatenție pentru a ataca. Și, cu toate acestea, ele apar, dar sînt de obicei puse în practică în moduri diferite față de o activitate precum înotul. Jiu-jitsu brazilian presupune în cea mai mare parte a timpului luptă corp la corp la sol. Privite din exterior, pentru un necunoscător, multe meciuri pari plictisitoare. Vezi doi sportivi care stau întinși, unul deasupra celuilalt, și care de multe ori fie nu se mișcă, fie se mișcă în reprize scurte și extrem de intense pînă ajung din nou să se oprească. Am putea să presupunem, la fel ca un ochi neantrenat, că momentele în care nu se întîmplă nimic sînt momente de pauză, în care unul sau ambii sportivi se odihnesc. Cu toate acestea, momentele de aparentă inactivitate presupun, de multe ori, poziții strategice, în care cel puțin unul dintre cei doi sportivi încearcă de fapt să îl domine complet pe celălalt, folosindu-se de forța izometrică, de propria greutate și de o poziție și de niște prize extrem de eficiente. Dacă ați încercat să imobilizați vreodată complet pe cineva, fie și numai în joacă, sau dacă ați văzut cel puțin o filmare în care unul sau mai mulți agenți ai forțelor de ordine se luptă cu un cetățean neantrenat care refuză să se lase supus, puteți cel puțin intui că acest lucru aparent simplu este, de fapt, extrem de greu de realizat în practică.
Din acest motiv, un moment de aparentă inactivitate într-un meci de jiu-jitsu poate fi, de multe ori, momentul cel mai intens și mai solicitant al acestuia. În același timp, însă, pentru sportivul mai abil, poate fi și cel mai bun moment pentru a lua o pauză, dacă reușește în același timp și să neutralizeze mișcările adversarului, și să îl obosească pe acesta cu un efort minim. Și, deși poate părea paradoxal, aceasta este cheia succesului, și poate conta mult mai mult decît pregătirea fizică și anduranța. Există meciuri între doi campioni mondiali care se termină după ce expiră timpul, la puncte, și în care unul este vizibil mult mai obosit. Putem interpreta aici oboseala ca fiind un rezultat al unei pregătiri insuficiente sau al unui regim mult prea drastic de scădere în greutate, însă de foarte multe ori ea arată că sportivul mai odihnit a fost atît de abil încît a reușit să își conserve energia luînd totuși suficient de multe astfel de pauze invizibile.
Poate că pauza este, de fapt, secretul performanței. Cu cît reușești să o integrezi mai bine într-o activitate, cu atît poți, de fapt, să realizezi activitatea într-un mod mai eficient. Dar dacă așa stau lucrurile, este oare epuizarea semnalul ineficienței? Într-o societate a burnout-ului, așa cum o descrie filosoful Byung-Chul Han, tind să răspund afirmativ, dar cu anumite rezerve. Epuizarea individuală poate fi un semnal al ineficienței individuale, însă epuizarea colectivă ar trebui să indice mai degrabă către o ineficiență sau o inabilitate colectivă de a integra pauzele și de a oferi suficiente momente de deconectare, cel puțin parțială, de la presiunile externe deja internalizate de cea mai mare parte dintre noi și de la nevoia de a fi mereu atenți și conștienți la ceea ce (ni) se întîmplă.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și la Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
