Ca orice om de prin părțile acestea ale lumii, mai ales după o anumită vîrstă, încep să mă întreb din ce în ce mai des cum să mă raportez la trecerea anilor. Nu mi-am dat seama cînd am devenit adult (uneori nici dacă) și mă întreb dacă îmi voi da seama cînd voi deveni bătrîn – cu toate că maturizarea și îmbătrînirea nu sînt decît două etichete aplicate aceluiași proces firesc, însă apărute în puncte diferite ale vieții și îmbibate cu conotații radical diferite. Maturizarea este versiunea optimistă, care vede trecerea anilor ca pe un cîștig. Un proces care rezultă, cel puțin teoretic, în alegeri și abilități mai bune sau într-o anumită pricepere la oameni care îți lipsește în primele etape ale vieții. Practic, însă, rezultă și în așteptări diferite din partea celor din jur, în mai multă exigență și uneori în mult mai multă presiune decît poți duce, motiv pentru care unii oameni – după cum am fost și, uneori, mai sînt și eu – încearcă să o respingă. Pentru mine cel puțin, indicatorul cel mai neplăcut al maturizării este reprezentat de momentele în care oamenii au început să îmi vorbească cu „dumneavoastră” și să îmi spună „domnule Dincovici“. Momente în care am protestat, de cele mai multe ori în gînd, răspunzînd ușor iritat că „domnul Dincovici e tata”.
Îmbătrînirea, pe de altă parte, sună a pierdere. Apar riduri, dureri de șale și de genunchi, mici disfuncționalități care se acumulează, și ceva mai multe funeralii care trezesc nenumărate anxietăți. În viață, totul vine însă la pachet, dar trăim într-o societate care pare că îmbrățișează maturizarea, dar nu mai știe ce să facă cu îmbătrînirea. Și după o anumită vîrstă, la care (sper că) nu am ajuns încă, singurul lucru care ți se insinuează din ce în ce mai clar și din toate părțile este irelevanța. Pe măsură ce îmbătrînești, începi să nu mai contezi. Nu mai ești inclus, de exemplu, în sondaje de opinie, sau nu mai ești luat în calcul în recrutări dacă îți cauți un loc de muncă. Cu mici excepții, părerea ta începe să nu mai conteze. Nu mai ești suficient de productiv, așa că în dreptul tău, al statisticilor sau discursurilor care pretind să te reprezinte, apare din ce în ce mai des noțiunea de povară. Devii din sprijinitor al societății un sprijinit sau, în termeni oarecum corecți, deși peiorativi, un asistat. O povară pentru sistemul de sănătate, o povară pentru sistemul de pensii, o povară pentru transportul în comun, care trebuie să îți desemneze locuri speciale care îți atestă statutul de mai puțin decît ceilalți, și o povară pentru cei din jur care trebuie să înceapă să îți poarte de grijă. Dar acesta este doar un efect a ceea ce în Occident se numește „ageism” și care în limba română este fie preluat ca atare, fie tradus prin sintagma greoaie de „discriminare pe bază de vîrstă”.
Celălalt efect este însă mult mai problematic și îl însoțește pe primul. Iar irelevanța se transformă, puțin cîte puțin, în dispreț. Însă nu disprețuim chiar pe oricine. Disprețuim doar un anumit tip de bătrînețe, pe care o considerăm incompatibilă cu un ideal modern, de succes. Pentru că pînă și îmbătrînirea a devenit un proiect individual normativ. Dacă ți-au apărut riduri, ai luat în greutate, ai încetinit în mod vizibil, ai trecut de la suplimente nutritive la medicamente cu prescripție, înseamnă că deja ai eșuat. Nu te-ai antrenat destul, nu te-ai pregătit destul, nu ai avut sau nu ai suficient de multă grijă de tine. Într-un fel, s-ar putea spune că te-ai disprețuit, iar dacă tu ai făcut deja asta, de ce nu ar face-o și restul lumii?
Nu este de mirare, într-un astfel de context, cîtă vizibilitate are milionarul american Bryan Johnson, cu proiectul său tehno-bio-utopic de întinerire și prelungire a vieții, prin care încearcă să demonstreze că ne putem învinge limitele biologice cu multă disciplină și multă știință. Banii nu contează (dacă ai acces la ei), important este să ajungi la disciplina necesară pentru ca proiectul tău să aibă succes. Johnson ar putea fi un exemplu bun de îmbrățișare a maturizării și refuz al îmbătrînirii, dacă ne luăm după propriul său discurs, deși am putea spune și că avem de-a face cu o fantezie masculină a adolescenței blocată în timp și spațiu.
Ca antropolog care s-a ocupat mai ales de corp, tehno-utopia de mai sus îmi ridică o problemă suplimentară referitoare la felul în care vorbim despre maturizare. O tratăm, cel puțin în discursul public, ca pe un proces mental, o acumulare de înțelepciune care s-ar petrece undeva în cap, în vreme ce corpul ar fi doar vehiculul care se uzează pe drum și pe care trebuie să îl păstrăm în forma sa optimă sau – o formulare inspirată din fanteziile manga – în forma sa supremă. Dacă am învățat însă ceva din anii petrecuți prin săli de antrenament este faptul că maturizarea se vede întîi în corp. Un practicant matur de arte marțiale nu este mai puternic decît unul de douăzeci de ani, poate chiar dimpotrivă. Este însă mai econom. Nu se mai zbate, nu mai consumă energie pe apărări inutile, așteaptă și simte cu cîteva secunde înainte încotro se duce greutatea celuilalt. Priceperea aceasta, ca orice altă abilitate, nu se poate învăța doar din cărți și nu vine de la sine cu vîrsta. Vine din mii de reprize în care a greșit, a fost sancționat imediat pentru greșeală și a avut răbdarea să se întoarcă a doua zi și să o ia de la capăt.
Spre deosebire de ceea ce se întîmplă în alte societăți, markerii noștri de maturitate sînt difuzi și negociabili, și sînt înscriși într-o rețea socio-tehnică foarte complexă, dar foarte fragilă. Obiectele maturizării pot fi un credit ipotecar, un copil sau chiar prima programare la un consult ori screening la care nici nu te-ai fi gîndit. Însă nimeni nu-ți conferă și nici nu îți confirmă statutul, așa că rămîne să ți-l demonstrezi singur, la nesfîrșit, ceea ce explică poate și anxietatea cronică a adultului contemporan, care la patruzeci de ani se întreabă în continuare cînd o să se simtă, în sfîrșit, adult.
Aici ajungem la partea bună, cea despre care voiam de fapt să scriu. Maturizarea poate aduce un soi de economie a existenței. Te arunci în mai puține demersuri inutile, gestionezi mai ușor incertitudinea. Mai aduce și ceva ce fenomenologii ar numi o schimbare a felului de a fi în lume. Nu mai simți nevoia să demonstrezi foarte multe, pentru că ai acumulat suficiente înfrîngeri încît să știi exact cît valorezi. Dar poate că mă înșel, pentru că pe măsură ce scriu aceste rînduri îmi dau seama că nici eu nu m-am maturizat, de fapt, conform propriei mele definiții de mai sus. Încă mai simt nevoia să demonstrez, și încă mai simt nevoia să fac din ce în ce mai mult, deși nu am reușit sau nu am vrut cu adevărat să înțeleg ce anume mă mînă în această lume. Și mă tem, uneori, că poate voi ajunge să sar peste maturizare și să ajung direct la ultima etapă, în momentul în care voi începe să plătesc pentru toată această goană neostenită.
Pentru că prima factură a maturizării vine din interior. Filosoful Drew Leder observa că, în mod obișnuit, corpul nostru este absent. Cîtă vreme funcționează, nu-l băgăm în seamă, nu îl simțim. Este fundalul transparent al tuturor proiectelor noastre. El „apare” de-abia atunci cînd cedează, în durere, boală sau accidentare. Maturizarea corporală e, în bună măsură, o istorie a acestor apariții. La patruzeci și ceva de ani uit periodic că nu mai am douăzeci. Știu ce am de făcut, știu ce trebuie să fac, dar uneori țesuturile organismului meu au altă părere, iar diferența dintre ce cred că pot și ceea ce pot efectiv se măsoară uneori în săptămîni de recuperare. E o formă ciudată de imaturitate care vine poate tocmai din experiență. Încrederea acumulată în ani buni supraviețuiește condițiilor care au produs-o. Din cercetarea mea în sport am rămas cu o concluzie care mi se pare valabilă mult dincolo de sală. Abilitățile sînt locale, legate de context, de reguli, de obiecte, și se transferă mult mai greu decît ne place să credem. Poți fi remarcabil de matur în meserie și dezarmant de infantil în dragoste. Poți gestiona impecabil o echipă și rata complet o discuție cu propriul copil. Pentru că, poate, maturitatea nu vine toată odată, ci pe bucăți, inegal, cu domenii întregi rămase permanent în urmă.
A doua factură e mai grea și nu se negociază, deoarece maturizarea se mai măsoară și în decese și în pierderi. Există un moment, greu de localizat pe traseul vieții, în care înmormîntările încetează să fie evenimente rare și devin o rutină a propriei biografii. Întîi apar cele ale cunoștințelor sau rudelor mai în vîrstă, după care urmează, tot mai des, oameni din propria generație. În lipsa unor ritualuri de trecere, însă, devii singurul responsabil de gestionarea noului statut. Rămîi suspendat într-un soi de liminalitate pe termen nedefinit, cu sarcina, foarte modernă și foarte singuratică, de a-ți reconstrui singur sensul și relațiile și de a funcționa cu lipsă.
A treia factură e cea mai insidioasă, pentru că lumea începe să se miște sub tine și nu-ți dai seama de acest lucru decît atunci cînd ai pășit într-un loc în care nu ar fi trebuit. Maturizarea presupune un grad de calibrare la un anumit context, numai că acel context nu stă pe loc, el accelerează și se transformă. Gesturi, glume, feluri de a ne purta care erau perfect acceptabile în lumea în care ne-am format pot răni astăzi oameni, iar noi nu ne dăm seama decît după aceea, dacă ne dăm seama. Nu este vorba doar despre norme sociale sau tehnologii, ci și de propria poziție sau propriul statut. Aceeași ironie care, venită de la un începător, este cel mult o obrăznicie simpatică, venită de la cineva cu autoritate apasă cu toată greutatea statutului. Uităm că nu mai sîntem copilul care putea spune orice pentru că nu conta. Contăm, și tocmai asta nu se simte dinăuntru, de multe ori.
Nu cred că există un moment în care ne dăm seama cu adevărat că ne-am maturizat, deși cred că există momente în care ne dăm seama că am îmbătrînit, pentru că pe acestea ajungem să le citim în ochii celorlalți, în instituții și în propriile experiențe. Cred însă mai degrabă în semne mărunte, retrospective, și mai cred, aproape simetric, în domeniile în care maturizarea nu va veni niciodată. Cred că fiecare dintre noi cară un copil incomplet socializat, care iese la iveală cînd nu ar trebui. Și poate că aceasta este, pînă la urmă, definiția cea mai onestă. Maturizarea nu este o stare la care ajungem, ci o negociere permanentă între un corp, o lume care se schimbă și o imagine de sine care rămîne mereu cu cîțiva ani în urmă. Se face cu efort, cu pierderi și cu o cantitate deloc neglijabilă de ridicol asumat. Iar dacă aduce ceva bun cu adevărat, e tocmai capacitatea de a privi acest decalaj fără panică. Pentru mine cel puțin, acel moment va veni atunci cînd voi accepta că, de acum înainte, domnul Dincovici sînt și eu. Și nu mă voi respinge, și nici nu mă voi disprețui.
Alexandru Dincovici este antropolog.
