Să crești într-o familie în care cel puțin un membru excelează în tot ce și-a propus poate fi o provocare. Adaugă la asta un sistem de învățămînt obsedat de note mai presus de orice și vei începe să-ți conturezi o imagine a tinereții mele. O notă de 9 nu era întotdeauna un motiv de laudă, ci mai degrabă unul de investigație: „De ce n-ai luat 10? A luat altcineva 10?”. În liceu, lucrurile s-au înăsprit treptat. Notele deveniseră cruciale pentru a intra la o facultate bună, așa că trebuia să fiu mereu cu un ochi pe medie, ceea ce, la un moment dat, a însemnat să recurg la tot felul de stratageme pentru a compensa notele mai mici. Privind înapoi, de la vîrsta de acum, mi se pare că am avut o traiectorie academică ghidată de frică și rușine, în loc de alte emoții mai constructive, dar acest lucru m-a făcut să fiu mereu în competiție cu un eu imaginar, ideal, performant și din ce în ce mai bun.
Am luat cu mine această perspectivă despre lume și în anii de facultate, însă atunci presiunea familiei a dispărut subit, iar notele și-au pierdut importanța. Pentru mine însă a fost prea tîrziu să mai renunț la acest mod de a fi. Cei din jur continuau să aștepte tot mai mult de la mine, sau cel puțin așa mi se părea, iar mie îmi era prea teamă și rușine să-i dezamăgesc. Îmi aduc aminte și acum de un examen la care am luat 10, dar după care profesorul a declarat că „se aștepta la mai mult din partea mea” și a ezitat cîteva secunde extrem de lungi pînă să treacă nota. În acel moment aș fi preferat o notă de 4 în locul umilinței resimțite. Nu am fost niciodată primul, nici nu am terminat șef de promoție. În cel mai bun caz, am fost pe locul doi. Am eșuat de nenumărate ori, dar nu am reușit niciodată să mă opresc din a mai încerca să cîștig sau să îmbunătățesc ceva la mine și la viața mea an după an.
Drama mea personală nu era, de fapt, unică. Am înțeles mai tîrziu că această nevoie constantă de a mă autodepăși, alimentată de frică, era doar o manifestare la scară micro a unei logici care definește modernitatea tîrzie. Ne-am obișnuit să gîndim existența în termenii unei istorii liniare, ai unei evoluții constante. Această paradigmă a progresului neîntrerupt și ascendent continuă să ne modeleze viața de zi cu zi și aspirațiile. Dar, în ultima vreme, se pare că avem nevoie de mai mult din toate și avem nevoie mai repede. Sociologul Hartmut Rosa consideră acest fenomen un pilon al modernității și îl numește accelerare socială. Lucrurile, poate chiar fiecare lucru în parte, ar trebui să fie constant mai mari și mai bune. Tot timpul. Ne înconjoară o presiune constantă de a performa mai bine, de a ținti mai sus și de a ne optimiza și pe noi înșine, nu doar companiile sau economiile naționale. O logică de piață pătrunde în cele mai intime colțuri ale vieții noastre, extrage valoare și date chiar și din intimitate și le compară mereu, fie cu datele din urmă, fie cu datele altora. Ne aflăm, astfel, într-o competiție constantă, atît cu cei din jur, cît și cu noi înșine.
Dar această competiție nu se poartă doar între oameni. Într-o perspectivă sociologică mai radicală, am putea spune că nu sîntem singurii „actori” de pe scenă. Obiectele și conceptele din jurul nostru capătă o viață proprie, devin actanți care ne modelează comportamentul. Nota de 9 nu mai este un simplu număr, ci o entitate activă care declanșează investigații și generează rușine. CV-ul nu este un document pasiv, ci o tehnologie care ne obligă să ne narăm viața ca pe o traiectorie liniară și ascendentă, epurată de eșecuri sau pauze contemplative. El devine un dispozitiv care transformă sinele într-un produs vandabil, optimizat pentru algoritmii de scanare ai recrutorilor moderni.
Aceste dispozitive – clasamentele universitare, indicatorii de performanță din corporații, rating-urile online – nu sînt simple unelte neutre. Ele sînt componentele unei vaste arhitecturi invizibile a competiției. Sociologi precum Michel Callon le numesc „agencement”-uri de piață: asamblaje de oameni, tehnologii, reguli și discursuri care nu doar facilitează schimbul economic, ci performează o realitate în care logica pieței devine singura raționalitate posibilă. Clasamentele universitare, de pildă, nu doar măsoară calitatea, ci o creează, forțînd instituțiile să-și alinieze strategiile la indicatori cuantificabili precum numărul de citații sau reputația percepută, uneori în detrimentul calității predării sau al bunăstării studenților. La fel, în lumea corporatistă, software-ul de management al performanței traduce munca nuanțată a unui angajat într-un set de indicatori, alimentînd o cultură a presiunii constante care poate duce la epuizare.
Problema fundamentală a acestei arhitecturi este că, pentru a face lumea calculabilă, trebuie mai întîi să o simplifici. Acest proces presupune trasarea unui cadru în jurul unui fenomen și ignorarea a tot ce se află în afara lui. Un indicator de performanță încadrează munca, un clasament încadrează educația. Însă nimic din ceea ce este lăsat pe dinafară – creativitatea, colaborarea, sănătatea mintală, bucuria de a învăța – nu dispare. Aceste aspecte ignorate debordează, se revarsă înapoi în sistem sub forma unor consecințe neintenționate și, adesea, devastatoare.
Debordările nu sînt accidente, ci costuri structurale ale unui sistem obsedat de măsurare. Criza sănătății mintale din mediul academic este o astfel de debordare. Unele studii arată că doctoranzii sînt mult mai predispuși la depresie și anxietate decît populația generală, tocmai din cauza presiunii de a performa într-un cadru rigid. Epuizarea profesională (burnout), care afectează mulți dintre angajații tineri, este o altă debordare a culturii auditului, care ne transformă în subiecți forțați să-și justifice constant valoarea prin indicatori.
În plus, măsurarea și competiția continuă riscă să anihileze de-a binelea orice tentativă de cooperare, datorită individualismului feroce pe care logica pieței îl împinge din ce în ce mai mult în societate, și uneori să ascundă sau să nege și orice formă de legătură socială informală. Ce mai poate însemna binele comun într-un astfel de context, altfel decît o noțiune abstractă lăsată în totalitate în grija pieței? Dacă sîntem într-o competiție constantă, măsurată, ca parte a unui proces de accelerare, nu mai poate exista nici un bine, există doar un mai bine individual, raportat întotdeauna fie la un bine anterior, fie la un bine paralel, al altuia sau al altora.
Mai mult decît atît, paradigma competiției și viziunea individualistă despre lume în care se încadrează aceasta par a fi din ce în ce mai puțin compatibile cu un alt concept esențial și profund uman, grija. O lume a competiției este astfel atît o lume neîngrijită, pentru că nu se mai preocupă nimeni de acel bine comun, în afară de mecanismele cvasi-absente și invizibile ale pieței, dar și o lume în care nu mai este loc de grijă. Procesul de accelerare, cu accentul pe care îl pune pe creștere și pe teama de a nu rămîne în urmă, vine cu niște ochelari de cal care ne fac de cele mai multe ori indiferenți la cei din jur. Grija, în competiție, presupune un moment de stagnare, de atenție la nevoile altuia, și asta costă scump. Dacă te oprești, ești depășit și lăsat în urmă, deseori fără posibilitatea de a mai recupera.
Din ce în ce în ce mai multe voci consideră toate aceste lucruri firești, ba chiar naturale. La urma urmei, trăim într-o democrație liberală în care sîntem cu toții egali, și nu ține decît de noi să ne depășim condiția. Pășim în aceeași competiție protejați de aceleași reguli, cu aceleași șanse de cîștig. Dacă nu reușim, nu este decît vina noastră. Singura grijă cu adevărat importantă este, astfel, grija față de propria persoană.
Toate aceste voci ignoră însă rolul pe care grija îl joacă în spatele scenelor societății. Ne dezvoltăm ca ființe, actori sociali, competitori democratici, doar pentru că o sumedenie de alte ființe și de actori au avut grijă de noi. Pentru că am avut părinți, bunici, mătuși și unchi, veri, frați și surori, prieteni, profesori, medici și numeroase alte făpturi care au contribuit și vor contribui în continuare la parcursul nostru, cu multă grijă. Succesul nostru nu este individual, alegerile noastre nu sînt doar ale noastre, iar arhitectura artificială a competiției e doar un context posibil între multe altele, în nici un caz cea mai bună dintre lumile posibile.
Mai putem oare evada? Poate că răspunsul nu stă doar în a ne retrage în contemplare, așa cum sugerează Byung-Chul Han, ci în a revaloriza și a practica activ grija pe care am identificat-o ca fiind una dintre victimele competiției. A avea grijă de un prieten, de o idee care nu aduce profit, de o grădină sau de timpul nostru liber poate deveni un act de rebeliune. Fiecare gest de cooperare neforțată, fiecare moment în care alegem binele comun în detrimentul unui mai bine individual poate produce o fisură în arhitectura invizibilă a competiției.
Eu, unul, încerc să ajung acolo. Și fiecare moment în care reușesc să mă desprind de goana spre un viitor incert, de imperativul de a munci, de a concura și, mai presus de toate, de a realiza ceva, fiecare moment în care sînt capabil să mă bucur pur și simplu de o conversație în familie, de muzică bună și de o experiență senzorială simplă încă mă surprinde. Dar despre asta ar trebui să fie viața. Despre prezență, nu despre alergătură.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și Universitatea din București.
.jpg)
