Primul meu gînd despre violență în discursul public a fugit direct către o construcție lingvistică și (cvasi) prezidențiabilă foarte populară acum în peisajul mediatic, o amenințare cu violența dublată de un apelativ din regnul animal pe care nu-mi doresc să-l reproduc în aceste rînduri. Și cum mintea-mi tinde să privilegieze prezentul, uneori trăiesc cu impresia, deși îmi dau seama că este deseori înșelătoare, că acesta diferă substanțial de trecut. Dar am mai săpat puțin prin străfundurile memoriei mele proprii și ale celei externalizate, adică a Internetului, și uite așa mi-am adus aminte de o altă construcție făcută celebră în altă conjunctură prezidențială, prin 1992, și destul de similară, și ea prezentă în titlu.
După care au mai urmat și alte amintiri, pentru că așa e firesc, România fiind o țară care „nu mai poate fi condusă decît cu mitraliera”. Orice asemănare cu prezentul este întîmplătoare, întrucît vorbim despre un moment întîmplat cu un sfert de secol în urmă.
Mai săpînd puțin, am rememorat chiar o campanie electorală celebră, jucăușă, inteligentă, după cum și eu, și multe sute de mii de români am considerat la momentul respectiv și care, în spatele unui joc de cuvinte la granița dintre o legumă și o acțiune din Codul Penal, inaugura marea epocă a luptei anticorupție. Și chiar i-am ars pe (unii) corupți la momentul respectiv, dar cred că ne-am ars și noi pe parcurs, și încă nu ne-am vindecat.
Au mai urmat două acte de vorbire definitorii pentru istoria socio-politică a României, ambele ridicate în slăvi de cel puțin o parte din pătura educată și modernă a societății: inventarea puii, tot în combinație cu un cuvînt care descrie o acțiune din regnul animal, împerecherea, și mai ales sloganul aproape de import al marelui val anti-PSD, venit în tablă și vopsea direct de la vikingi călare pe bara din față a unui autoturism Audi.
În condițiile acestui trecut post-comunist al invectivelor politice provenite, în cea mai mare parte, din „lumea bună” și legitimate electoral, este firesc să ne întrebăm care este diferența dintre îndemnul (sau amenințarea) macho rostit de influencer-ul din Parlament care a sfătuit bărbații din sală să își ascundă consoartele și exemplele de mai sus. Pentru că putem considera întreg discursul politic, indiferent de natura cuvintelor folosite, ca pe o formă de violență mai mult decît simbolică. Acesta angrenează aproape întotdeauna, sau promite să angreneze, un asamblaj instituțional uneori înfiorător care are drept scop ordonarea sau reordonarea societății.
În acest moment, de exemplu, discursul președintelui Statelor Unite reordonează societatea americană, angrenînd instituții, agenți ai serviciului pentru imigrări și vamă, companii de software și Inteligență Artificială, pentru a îndeplini promisiunea de a expulza anual un milion de indivizi, printre care încep să apară inclusiv cetățeni minori ai statului american. Limbajul politic al violenței nu este astfel doar un act de vorbire, dobîndind deseori o forță performativă uluitoare, în momentul în care începe să fie înscris în documente oficiale și pune în mișcare întreaga mașinărie de stat. Iar perspectiva performativității poate fi și o cheie de lectură pentru decodificarea reacției la mirarea supremă din aceste zile a unui candidat (care în momentul publicării acestui material poate chiar ocupa cea mai înaltă funcție în statul român) care se întreabă ce face cu noi după 19 mai. Individual, nu în grup. „Noi” fiind o parte dintre cei care se pretind (sau ne pretindem) educați, civilizați, europeni, dar dovedesc (sau dovedim) exact contrariul.
Mirarea domniei-sale poate, într-adevăr, să fie doar o mirare. Poate să nu fie o amenințare. Poate să fie o nemulțumire, sau poate fi doar expresia unei dezamăgiri sau a neputinței dialogului onest și constructiv cu „cealaltă parte” într-o societate care pare, cel puțin online, din ce în ce mai polarizată. Cred, cu bună credință, că una dintre aceste explicații alternative ar putea fi resortul adevărat care a dus la așternerea acelor cuvinte pe blog-ul său. Și în acest moment, toate aceste explicații alternative sînt la fel de valide.
Sperietura, însă, vine din potențialul performativ al acelui enunț. Pentru că una este să mă întreb eu, un ilustru necunoscut, ce mă fac eu cu cei care nu sînt de acord cu mine, și alta este să afirme același lucru o persoană care ar putea avea la îndemînă un aparat tehnico-administrativ de magnitudinea unui stat. În primul caz am la îndemînă pentru a-mi răspunde la mirare doar gînduri și cuvinte, tastaturi, telefoane și platforme online. În al doilea însă, am înscrisuri, instituții, clădiri, angajați, software, baze de date, procurori, tribunale, săli de judecată, închisori, gaz lacrimogen, tonfe, pistoale și multe alte entități care pot colabora pentru a performa o varietate mult mai mare de soluții și răspunsuri la această întrebare. Nici una pașnică, deși pacea este unul din leitmotivele ultimei jumătăți de an.
Politica este violentă și este violență, și așa a fost dintotdeauna. Birocrația este și ea violență, după cum bine remarca David Graeber, iar polițiștii nu sînt și ei, în fond, decît niște birocrați înarmați. Iar exercitarea puterii, fie că vorbim despre ofițerii forțelor de ordine sau despre funcționari publici, este întotdeauna discreționară și nu are nici un motiv pentru a ține cont de perspectiva celeilalte părți, bazîndu-se doar pe coerciția de natură legală. Din acest motiv, un diferend între un reprezentant al statului și un cetățean sau un grup de cetățeni nu trebuie să ia niciodată în calcul punctul de vedere al celor din urmă. Iar dacă avem în vedere toate aceste aspecte structurale ale modului în care este organizată societatea noastră, deci ale politicii, cea mai înaltă autoritate a statului nu poate gestiona un diferend de o asemenea magnitudine decît printr-o formă de violență care nu poate fi doar simbolică din momentul în care ajunge un înscris oficial, devenind parte din birocrația de stat.
Nu cred, în consecință, că este corect să ne întrebăm cum am ajuns aici. Pentru că aici e un loc din care nu am plecat niciodată și la a cărui constituire am contribuit o bună parte dintre noi, chiar dacă, ce-i drept, uneori fără rea-voință. Dacă ne gîndim la degradarea discursului public din acest moment și o atribuim doar celorlalți, simt nevoia să precizez că noi am puit primii, iar puia noastră nu e mai bună decît a lor. Nici educații noștri nu sînt, în fond, mai puțin oameni decît cei pe care am vrut să-i ardem cu atît de multă satisfacție încît am pus ștampila pe ardei și am jubilat la un slogan cel puțin la fel de autoritar și de violent ca întrebarea care a dat fiori pe șira spinării unui procent aparent îngrijorător din populație. Și nici votul nostru nu valorează mai mult doar pentru că sîntem de partea cîștigătorilor tranziției, a capitalismului, a Europei sau a României educate.
După cum am mai afirmat și cu alte ocazii, sîntem cu toții la fel de oameni și, indiferent de lucrurile care ne dezbină, trebuie să găsim împreună un modus vivendi, pentru că nu ne putem izola unii de ceilalți în același stat. Iar problema cea mai mare a discursului politic contemporan din societatea noastră nici măcar nu este violența sa, ci incapacitatea de a scoate la lumină și a dezbate temele reale care duc la toate aceste diferențe și susțin din toate părțile retorica agresivă și autoritară. Nu mai vorbesc despre variantele de aranjamente instituționale care le-ar putea gestiona într-un mod amiabil. Nu vom ajunge nicăieri dacă nu schimbăm nimic și înlocuim doar o persoană cu alta, mai ales atunci cînd, în privința lucrurilor care contează cu adevărat, pe exponenții tuturor grupurilor par să îi separe mai mult decît orice altceva doar tonul, vocabularul, temperamentul și (poate) educația.
Alexandru Dincovici este antropolog și cadru didactic asociat la SNSPA și la Universitatea din București.
