De cîteva săptămîni, blocul în care locuiesc a intrat în proces de reabilitare termică. Forțată, aș fi tentat să spun după niște mici bătălii digitale purtate cu asociația, antreprenorul general, primăria și niște tentative de bullying instituțional mari consumatoare de timp și nervi. Mai nou, cel puțin prin sectorul 3 al frumoasei noastre capitale, acest proces presupune și o intervenție la balcoane și loggii, care în proiectul tehnic are niște pași specifici. Constatare de la interior a stării parapetelor și, după caz, păstrarea acestora și schimbarea tîmplăriei cu una performantă energetic, consolidarea acestora și schimbarea tîmplăriei sau, ca ultim recurs, refacerea lor și montarea unei noi tîmplării.
După un salt nedocumentat transparent peste etape, o echipă întreagă compusă din aparent opt muncitori importați de pe alt continent, cu disciplină și bun-simț, a trecut direct la soluția finală. Nu aș numi-o însă echipă de refacere, ci echipă de demolări. Pentru că doar asta au făcut, și orice încercare de negociere cu constructorul, conform proiectului, a eșuat. Și uite așa, balconul meu s-a transformat în balconul nostru, parapetele fiind proprietate comună, iar statutul de cameră închisă, cameră pentru centrala termică, bucătărie extinsă sau cameră de depozitare, roluri pe care le îndeplinește simultan sau pe rînd pentru diferiții locatari, s-a transformat pe perioada cîtorva săptămîni în platformă deschisă și invadată temporar de sunete de ciocan rotopercutor și freză.
Și tot așa, din senin sau din ordin de la Primărie, intimitatea unui bloc întreg a fost invadată. Și de schelele din fața geamurilor pe care se perindă constant personaje străine de bloc și de familiile locatarilor, dar și de statutul de spațiu deschis, în văzul lumii, al fostelor balcoane.
Am fost tentat să încerc o descriere antropologică a acestei stări între două lumi folosind noțiunea de spațiu liminal, à la Turner, însă avînd în vedere că la unii locatari s-a întîmplat să mai rămînă și fără parapete, și fără balustrade peste noapte, am ezitat întrucît lumile între care poate permite trecerea o platformă deschisă aflată la peste 15 metri înălțime față de sol pot fi extrem de diverse și neconfortabile.
În plus, invadarea intimității a fost accentuată și mai mult într-o discuție cu reprezentantul antreprenorului general, care ne-a explicat, senin, că atunci cînd primește acordul pentru a pătrunde în balcon, echipa va intra pe geam. Ziua, dar pe geam. Explicația a sosit, tăios, de îndată: păi ce, doar nu vreți să vă bag vietnamezi în casă? De parcă balconul nu ar fi tot casă sau vietnamezii ar fi un corp mai străin și mai perturbator decît al ciocanului rotopercutor.
Mă tot urmărește această replică de acum cîteva zile, cînd am auzit-o de două ori, aproape consecutiv, cu atît mai mult cu cît aceleași persoane care par să se teamă de un muncitor străin pe schelă țin în buzunar aplicații chinezești și americane care intră mai adînc decît ar putea intra vreodată cineva pe fereastră. În atenție, în dorințe, în ritmurile somnului. Și mă tot întreb, de atunci, de ce. Oare dacă intrusul e un algoritm, e intruziunea mai mică?
Ca să răspund, trebuie întîi să îmi dau seama ce anume dispare odată cu parapetul.
Asemenea corpurilor noastre, pentru antropologii care își revendică metodele din fenomenologie, și infrastructurile devin vizibile de abia atunci cînd se strică. Precum ciocanul heideggerian care, rupt, încetează să fie la îndemînă și devine un obiect de contemplat, nici parapetul meu nu fusese vreodată un obiect de gîndit. Nici acum nu prea este, pentru că nu sînt convins că s-a rupt, dar ansamblul socio-tehnic compus din primărie, proiectant, proiect tehnic, constructor și echipă de demolări îl tratează ca atare. Dar să revenim. Parapetul delega unei bucăți de beton o regulă socială. Anunța că aici, în spatele lui, începe interiorul meu. Cînd parapetul dispare, regula nu mai e întrupată de materie. Trebuie negociată explicit cu asociația, cu constructorul, cu muncitorii. Intimitatea se dovedește a fi o muncă distribuită între oameni, lucruri și înscrisuri. Nu e o proprietate a sufletului.
Aceasta e prima teză pe care aș propune-o. Nu am „pierdut“ intimitatea ca pe o substanță, ci am schimbat infrastructurile care o produceau. Pereții, ușile și draperiile au fost dublați, iar uneori înlocuiți, de setări de confidențialitate, parole, grupuri închise și prieteni apropiați. Diferența e însă că aceste noi parapete nu sînt ale noastre în același mod. Nu sînt înscrise parțial în drepturi de proprietate și schițe cadastrale. Sînt scrise de alții, necitite de nimeni, iar termenii lor se pot schimba peste noapte, printr-o actualizare pe care nu am votat-o în nici o adunare generală. În plus, spre deosebire de parapete, care sînt și vizibile, și tangibile, acestea sînt complet invizibile.
Atunci cînd observăm, în spațiile publice, oameni atît de absorbiți de ecrane încît nu le pasă cine se uită peste umărul lor, pare la prima vedere că avem de a face cu o abdicare de la intimitate, mai ales dacă nu folosesc protectoare de ecran care să prevină privirile curioase din unghiuri moarte. Antropologic, însă, e mai degrabă contrariul. Neatenția civilă, remarcată de Goffman, e exemplificată perfect printr-o astfel de acțiune prin care străinii își acordă reciproc, în spațiul public, o intimitate de convenție. Te văd, dar mă prefac că nu te văd. Iar telefonul a devenit instrumentul prin excelență al acestei neatenții, dublat de multe ori de căști care creează mici bule sau spații acustice intime în orașe în care sunetele îți invadează constant un spațiu foarte personal.
Omul din metrou nu și-a abandonat intimitatea, ci s-a mutat într-o casă portabilă cu o arhitectură cel puțin atipică. Este în același timp și cel mai privat loc pe care îl avem în fața celorlalți oameni, și totodată cel mai transparent loc pe care îl avem în fața platformelor. Ne ascundem de vecinul de scaun într-o cameră cu pereți de sticlă spre centre de date aflate pe alte continente.
Dar cum am ajuns să ne expunem de bunăvoie? Aș spune că avem de a face cu un proces istoric. Într-o cultură în care a spune tot despre sine a devenit măsura sincerității, reticența a ajuns suspectă. O vedem din ce în ce mai mult la personajele ajunse în poziții publice. Publicațiile media titrează constant, aproape frenetic, la fiecare apariție a unui nou personaj, fără istorie, articole cu titlul cine este X. Declarațiile de avere și de interese trebuie să înlăture orice suspiciune. Procedurile de KYC și antifraudă ale băncilor cer uneori detalii cvasi-intruzive. Iar orice încercare de protejare a intimității este interpretată ca un semnal că ai avea ceva necurat de ascuns. Intimitatea se transformă, prin discursul terapeutic, într-o relație al cărei ingredient principal devine confesiunea, iar relațiile de muncă folosesc moneda emoțională în orice fel de negociere. În fond, poate că intimitatea nu a fost niciodată strict privată, ci mereu mediată de actori externi.
Rețelele sociale nu au inventat această logică, însă au industrializat-o. Contextele sînt îmbinate și colapsate, aceleași postări ajungînd să fie citite și de șef, și de părinți, și de partener, iar autenticitatea este, mai mult decît oricînd, un rol performat și negociat permanent, dar care trebuie să pară întotdeauna spontan. Nu mai există culisele de altădată, pentru că și ele sînt puse în scenă din ce în ce mai mult. Tendințe de tipul GRWM (get ready with me), postări spontane de fotografii nefiltrate, aduc în față, dar cu la fel de multă atenție la detalii, intimitatea de odinioară. Dezvăluirea în sine este extrem de utilă astfel, întrucît produce apropiere tocmai prin această imitare a gestului intim. Este însă aici o intimitate fără reciprocitate, în care mii de oameni află ceva despre tine fără ca tu să afli ceva despre ei.
Aș face acum un pas înspre realismul speculativ din filosofie. Graham Harman, în ontologia orientată pe obiecte, susține că orice obiect se retrage. Nimic nu este epuizat de relațiile sale, de ceea ce văd, ating sau calculează alții despre el. Există mereu un surplus inaccesibil. Aș spune că intimitatea este forma trăită a acestei retrageri. E spațiul în care nu sîntem încă traduși în relații, în care putem fi altceva decît ceea ce se știe despre noi. Din perspectivă harmaniană, algoritmul nu ajunge niciodată la obiectul real, ceea ce sîntem cu adevărat. Nu ne cunoaște, dar ne profilează. De altfel, platformele digitale operează cu tipuri măsurabile, nu cu persoane ci cu divizi, în sens deleuzian, mănunchiuri de date divizibile.
Asta înseamnă însă că intimitatea este într-un alt soi de pericol decît ne imaginăm. Algoritmul nu ne poate vedea cu adevărat, însă are un efect mai subtil și mai pervers. Ne poate forța, ușor-ușor, să începem să trăim ca profilul nostru și să ne retragem din ce în ce mai puțin. Nu ne fură retragerea, mai degrabă ne convinge să renunțăm la ea, pentru că nu mai este recompensată. Nu primim like-uri pentru ce nu facem, nici vizualizări. Deci ce sens mai are o intimitate pe care nu o vede nimeni? Într-un mod aproape ironic, poate că asta încearcă să ne spună și imaginile algoritmice cu iz nostalgic produse de fermele de trolli prin postările care prezintă artefacte ciudate și persoane digitale care se plîng că au făcut atîtea lucruri minunate degeaba, pentru că nimeni nu îi apreciază.
Mă întorc acum la replica din bloc. Mary Douglas ne-a arătat că frica de impuritate spune mai mult despre granițele unei comunități decît despre obiectul temut, în timp ce Sara Ahmed declara că străinul nu e orice necunoscut, ci o persoană recunoscută ca nelalocul ei. Și aici, muncitorul vietnamez pe schelă devine figura perfectă a intruziunii. E vizibil, corporal, marcat rasial de discursul inginerului constructor, precum în celebrul caz al brutăriei din Ditrău.
În mod poate paradoxal, intruziunea vizibilă e cea mai ușor negociabilă. Muncitorul are un nume, un șef de echipă, un program, și există multiple mecanisme instituționalizate de respingere a acestui corp străin. Pe de altă parte, aplicațiile nu intră pe fereastră, ci prin consimțămînt, iar consimțămîntul nostru e o bifă pe un text pe care nimeni nu îl citește. Muncitorul de pe schelă încalcă un context fizic, dar îl încalcă local și reversibil. Platforma încalcă simultan toate contextele, pentru că le contopește într-un singur profil vîndut mai departe.
Trebuie să evităm însă aici o capcană simetrică. A răspunde xenofobiei inginerului cu o xenofobie digitală, de tipul „americanii ne fură datele“, ar însemna să repetăm aceeași eroare. Intrusul algoritmic nu are naționalitate, ci un model de afaceri, și tocmai pentru că nu are chip, nu declanșează reflexul de purificare pe care îl declanșează un om pe schelă.
Nu ne-am pierdut intimitatea, dar am externalizat infrastructura care o producea. Balconul meu va avea din nou parapet peste cîteva săptămîni, sau cel puțin așa sper. Vechea graniță va fi restaurată, poate mai solidă, izolată termic. Parapetele digitale nu se refac însă la sfîrșitul unui șantier, pentru că acesta este permanent. Alegem ce expunem, dar nu alegem arhitectura în care expunem. Continuăm să ascundem, dar ascunderea noastră e ea însăși un set de date.
Poate că întrebarea potrivită nu e cu ce mai rămînem, ci mai degrabă cine construiește pereții. Pentru un bloc, avem adunări de proprietari, autorizații, inspectorate și, la nevoie, scandal pe scară sau pe grupul de WhatsApp. Pentru gîndurile noastre, însă, deocamdată, avem la îndemînă doar butonul „Accept“.
Alexandru Dincovici este antropolog.
