România citește, dar nu înțelege. Votează, dar nu pricepe. Și comentează. Mult. Internetul geme de comentatori care plîng după „școala de pe vremuri”. Ai zice că sîntem o națiune de olimpici pensionați care s-au trezit brusc conduși de niște semianalfabeți. Dar realitatea e mai cinică: nu școala de azi e problema, ci școala de ieri care i-a produs pe adulții de azi.
Ce spune, negru pe alb, studiul Ministerului Educației (2024):
– 20% din români sînt analfabeți funcțional, adică pot citi un text, dar nu înțeleg ce citesc. Asta înseamnă 1 din 5 adulți, poate chiar tu, cititorule de comentarii cu caps lock.
– 27% nu pot face calcule simple necesare în viața de zi cu zi. Adică 1 din 4 români are dificultăți să împartă o sumă, să estimeze o reducere sau să înțeleagă o factură.
– 40% nu ating pragul minim de competență funcțională în citire, calcul și interpretare. Adică 4 din 10 adulți, aproape jumătate, n-ar trece un test de clasa a VIII-a fără ajutor.
În rîndul persoanelor de peste 65 de ani, procentul celor incapabili să înțeleagă un text simplu este de peste 55%. Adică mai mult de jumătate dintre cei care dau lecții despre „școala bună” sînt, conform datelor oficiale, deconectați de la înțelegerea funcțională a realității.
Hai să ne jucăm puțin: test de logică, nivel 14-16 ani. Un tren pleacă din Gara de Nord spre Constanța la ora 14. Face 2 h 30 min. pînă la Fetești. De acolo mai are 145 km, pe care îi parcurge cu o viteză medie de 58 km/h. La ce oră ajunge în Constanța? a) 17,30; b) 19; c) 18,30; d) Nu pot calcula, nu am toate datele. Dacă ai răspuns „nu am toate datele”, înseamnă că nu ai înțeles enunțul. Și dacă nu ai înțeles un text cu trei propoziții, cum înțelegi știrile, discursurile politice, contractele semnate? Spoiler: nu le înțelegi.
A ști să pui un picior în fața celuilalt nu te face gimnast olimpic. La fel, a ști să citești litere nu te face om educat. Educația reală e muncă de finețe, interpretare, deducție, relaționare de idei, argumentare. O populație care știe să citească, dar nu pricepe ce citește. Care confundă volumul cu valoarea și viteza cu sensul. Care votează emoțional, comentează visceral și înjură logica însăși. Realitatea e că acel „pe vremuri” a produs exact adulții care azi nu pot înțelege instrucțiuni simple. Cei care se uită la testul Gaokao din China și oftează nostalgic, fără să înțeleagă că n-ar trece nici enunțul în limba română, darămite cerința. A devenit aproape un reflex online: de fiecare dată cînd apare o știre despre Gaokao, examenul imposibil din China, cineva comentează: „Așa era și pe vremea lui Ceaușescu! Cine nu învăța mergea la fabrică!”. Această comparație e nu doar inexactă, ci complet ruptă de realitatea istorică. România comunistă NU a avut niciodată un sistem de selecție educațională atît de dur precum cel din Asia. Din contra.
În China, Gaokao e un ritual de sacrificiu. În România, bacalaureatul era un ritual de validare. Gaokao este un examen național care durează două zile, cu subiecte de o complexitate copleșitoare. În China, reușita la acest examen decide cariera, statutul social, șansa de a pleca din provincie, de a-ți ajuta familia sau chiar de a te căsători. Un eșec echivalează, adesea, cu un stigmat pe viață. În fiecare an, statisticile ne arată mii de cazuri de depresii severe, autovătămare și sinucideri în rîndul adolescenților care nu reușesc. Gaokao este un examen de viață și moarte simbolică.
În România comunistă, Bac-ul nu avea nici pe departe acest rol. Da, exista un examen. Da, erau subiecte, comisii, „cu emoții la română, ani de liceu cînd la mate dai de greu”, dar promovabilitatea era de 90-98% anual, iar sistemul avea grijă să treacă aproape toți elevii, pentru a susține mitul performanței educaționale „de masă”. Promovabilitatea era foarte mare, mai ales în anii ’70-’80, cînd România dorea să-și arate superioritatea sistemului educațional față de Occident. Existau totuși cazuri de elevi care picau Bac-ul, în special: din licee industriale sau de seral, din medii rurale sau cei cu rezultate extrem de slabe. Corectura era adesea formală, iar în unele cazuri se „ajusta” nota la centru pentru a nu strica statisticile. În liceele de elită, nota 10 la Bac era un semn de loialitate ideologică și excelență – deci „nu se pica”. Elevii-problemă politic sau disciplinar, care erau considerați „instabili ideologic”, puteau fi penalizați. Uneori, profesorii foloseau Bac-ul ca formă de pedeapsă sau selecție finală în anii de criză. Subiectele erau standardizate, dar nu neapărat ușoare, mai ales la Matematică și Limba română. Pînă în 1989, promovabilitatea era peste 90% anual. În unele licee tehnice sau agricole, rata de promovare era ceva mai mică, dar rar sub 70%. Examenele erau orale și scrise și se desfășurau cu comisie din afara școlii, dar acea comisie era fidelă „liniei de partid”. Uneori, Bac-ul era un simplu pas formal pentru a trece mai departe, nu era un filtru real, cum a devenit după 2010. Bac-ul putea fi picat în timpul lui Ceaușescu, dar nu era o tragedie națională ca în prezent și nici un instrument real de selecție meritocratică. Mai degrabă era o etapă simbolică, menită să valideze imaginea unui sistem educațional „solid și de masă”.
În China comunistă, examenul e o formă de selecție. În România comunistă, era o formalitate. China și Coreea de Sud au construit examenele naționale ca instrumente de selecție brutale, într-un context cultural confucianist, unde meritul individual e sacru. România comunistă avea un alt proiect: „omul nou”, loial Partidului, format în serie, nu diferențiat. Bac-ul era un pas spre încadrarea într-un sistem de repartizare, nu o poartă unică spre reușită. Dacă nu intrai la facultate, erai „distribuit”, într-o fabrică sau instituție, în funcție de „nevoile țării” (vorba cîntecului celor de la Sarmalele Reci, „Ah ce frumos / Viitorul luminos / Li se-arată celor idioți / Deci fi supus / Față de cel mai sus pus / Nu uita că țara te vrea prost”). Statul avea un plan pentru tine, chiar și dacă nu erai premiant.
În China, dacă nu iei Gaokao, sistemul NU are un plan pentru tine. Ești, pur și simplu, în afara lui. În România, nu existau mii de adolescenți cu tulburări de anxietate în urma Bac-ului. Azi, da. Poate cel mai absurd în această comparație este faptul că mulți români își amintesc cu nostalgie un sistem care nu avea presiunea performanței reale. În schimb, azi, după 2011, cînd Bac-ul a devenit într-adevăr un filtru, vedem ce înseamnă cu adevărat dificultate: doar 44% promovabilitate în 2011; licee întregi cu promovabilitate zero; mii de elevi care nici nu se mai prezintă la examen; anxietate școlară, atacuri de panică, abandon educațional. Să spui că „pe vremea lui Ceaușescu era mai greu” înseamnă fie să ai o memorie extrem de selectivă, fie să confunzi „strictul de la catedră” cu exigența sistemului în ansamblu.
Două țări comuniste nu înseamnă două sisteme educaționale comparabile. China a fost (și este) o meritocrație extremă, cu prețul vieților tinerilor. România a fost o societate de fațadă educațională, unde aproape toți treceau Bac-ul pentru a susține imaginea omului nou, educat și loial. Bacul comunist din România nu a fost nici odată un Gaokao. A fost un ritual de trecere controlat, nu o probă de supraviețuire. Să nu romantizăm duritatea școlii comuniste românești doar pentru că avea ton autoritar. Duritatea reală se măsoară în lacrimi, eșecuri și vieți zdrobite. În China, ele există. În România anilor ’80, doar statisticile contau.
Ne automăgulim. Ne batem cu pumnul în piept că „noi am învățat altfel”. Și ne ascundem rușinea culturală în spatele poeziilor știute pe de rost și al dictărilor care nu ne-au învățat să înțelegem, ci să repetăm. Nu e un moft. E urgență națională. România nu duce lipsă de școli. Ci de oameni care știu să gîndească. Pînă nu admitem că problema e profundă, nu una de „sisteme”, ci de conținut al gîndirii, vom continua să votăm prost, să comentăm agresiv și să trăim într-o țară care nu ne mai înțelege. Pentru că nici noi nu o înțelegem.
Dacă ai ajuns pînă aici și simți că te-am atacat, poate ar trebui să-ți pui altă întrebare: de ce te simți vizat?
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
Credit foto: Wikimedia Commons
