„If this isn’t personal, I don’t know what is.”
Erin Brockovich
De aici începe totul: o femeie cu două picioare stîngi (nu metaforic), o avocată cu pantofi urîți și o replică ce ar trebui lipită, tatuată, lipită din nou la intrarea fiecărui open space: „TOTUL e personal”. Cine spune contrariul minte. Sau și-a făcut atît de mult microneedling încît nu mai simte nimic. „Let’s keep it professional.”
Mantra industrială, născută într-un secol în care oamenii erau rotițe, accesorii cu puls. Nu voiai emoții, nu voiai identitate, voiai patru șuruburi, două brațe și opt ore de tăcere. Dar vine 2025 și mentalitatea e aceeași, doar că ascunsă în costume slim fit și ruj semipermanent: să nu îndrăznești să fii om, că devii inconvenient. E ironic: HR știe diagnosticul tău medical, superiorul știe cînd ai copilul bolnav, colegii știu cînd nu ai dormit, dar dacă spui: „Azi sînt epuizat”, devii brusc „non-professional”. Și totul se întîmplă în timp ce ți se spune să nu o iei personal.
Studiile o spun clar (că tot adorăm evidențele): există emotional leakage (emoțiile se scurg în comportament, indiferent ce training-uri de conduct profesional înghiți; Harvard Business Review arată că 8 din 10 decizii manageriale sînt influențate de bias-uri personale; iar Psychological Science scrie negru pe alb că nu există comportament neutru între oameni care împart același spațiu, și APA completează că 94% din angajați spun că job-ul concurează direct cu viața personală pentru sănătatea lor mintală. Așa că nu, profesionalismul nu e opusul personalului. E doar un mod politicos de a-ți regla emoțiile cînd șeful îți invadează viața.
Dar partea cea mai absurdă nici măcar nu e asta. Partea cea mai absurdă e telefonul tău personal, devenit fără discuție, fără acord, fără contract adițional, telefon de serviciu. Te trezești într-o zi că ai fost băgat pe grupuri de WhatsApp deși nu ai spus da, nu ai semnat nimic, nu ai avut habar. Ești acolo, prins în conversații care nu se termină nici la 22,30, nici duminica, nici în vacanță. Iar cînd nu răspunzi, apare întrebarea metafizică: „Ai văzut mesajul?”. Da. Pe telefonul tău, plătit de tine, în patul tău, lîngă viața ta. Telefon care a devenit, fără acordul tău explicit, un instrument de supraveghere emoțională. Nici măcar agresorii emoționali nu au acces atît de rapid la victimele lor.
Nici o companie sănătoasă nu face asta. Companiile care transformă telefonul personal în zgardă digitală funcționează pe filosofia „Dacă nu putem cumpăra tot omul, măcar îl împachetăm complet în notificări”. Și, în timp ce ești parte din această „familie”, care trebuie să știe că „you have their back”, nimeni nu vrea să știe nimic despre familia ta reală, mai puțin ceea ce poate fi folosit împotriva ta. Copilul? TMI (too much information). Anxietatea? TMI. Divorțul? TMI.
Dar prezența ta pe WhatsApp e obligatorie și, ironic, perfect profesională. Există în fiecare organizație acea prezență care domină ecosistemul. Eu îi zic generic „balena cu microneedling”: fața întinsă ca o peliculă de plastic pe un bec încins, zîmbet Joker, între „Sîntem toți egali, draga mea” și „Te arunc în comisie disciplinară dacă mă superi”. E acolo de douăzeci de ani, suficient cît să nu mai aibă nimic de dat: nici viziune, nici energie. Doar disciplină de torționar și plăcerea de a „unge mecanismele”, fix ca personajul lui Albulescu din Cel mai iubit dintre pămînteni. Licheaua perfectă, care ajută deținuții să stea cuminți în timp ce le scrie rapoarte să-i îngroape și mai tare. Și, cel mai important: nu te detestă pentru că ești incompetent. Te detestă pentru că ești nou, pentru că ai potențial, pentru că ameninți scaunul ergonomic pe care și-a construit cariera. Pentru că tu ai chip. Ea are doar proceduri, și nici pe alea. Și după toate astea, tot ei îți spun să nu o iei personal. În timp ce îți invadează telefonul, viața, familia, somnul, sănătatea.
E personal pînă în măduvă. E personal ca un divorț urît, ca o trădare, ca o încălcare a spațiului psihic. Și, în multe cazuri, da, e ilegal. Și e amuzant: bullying-ul la liceeni e reglementat, explicat, sancționat. Dar bullying-ul la adulți se numește „work culture”. Mobbing-ul devine „alignment”. Controlul devine „engagement”. Invadarea vieții tale devine „flexibilitate”.
Dacă ar exista afișe obligatorii pentru sănătate mintală, ar trebui să sune așa:
„Pentru sănătatea emoțională a angajaților, anunțați șeful că există legi antimobbing.”
„Abuzul psihologic la muncă se pedepsește.”
„Ce e bullying la adolescenți e bullying și la 45 de ani.”
„Granițele personale nu sînt negociabile.”
Adevărul e simplu și năprasnic: Everything is personal. Totul. De la mail-uri la respirațiile din ședințe. De la replicile pasiv-agresive la modul în care îți pronunță numele. De la grupurile de WhatsApp la camerele pe care le verifică fără să clipească. Dacă asta nu e personal, atunci ce mai e?
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
.jpg)
