Cînd am scris că „nu m-aș duce la un psihoterapeut sub 30 de ani”, nu m-am gîndit la diplome sau la vîrsta biologică. M-am gîndit la maturitatea morală. La acel nivel de adîncime umană care se formează nu în biblioteci, ci în confruntarea cu propriile limite. Poți avea un PhD în psihologie la 25 de ani, dar asta nu înseamnă că ai învățat să recunoști suferința fără să o reduci la etichete.
Ceea ce m-a înfiorat, însă, nu a fost indignarea celor care s-au simțit jigniți, ci un comentariu anume: „Și noi pe cine facem practică?”. Dacă asta e prima întrebare a unui viitor psiholog, atunci ar trebui să te gîndești la reconversie profesională. În medicină, înveți alături de medici. În psihoterapie, ești tu și sufletul altcuiva. Și dacă nu știi cît cîntărește o vorbă spusă prost, atunci ai în mînă o armă, nu o meserie.
Mulți tineri psihologi nu știu ce a fost Experimentul Pitești, cea mai brutală formă de reeducare prin tortură psihologică din secolul XX. Un experiment de desființare a sinelui, în care oamenii au fost obligați să-și umilească propriii prieteni, să se autodenunțe, să-și calce pe convingeri, pe demnitate, pe suflet. Nu era doar bătaie. Era demolarea identității morale, orchestrată, paradoxal, cu o precizie psihologică. La Pitești, omul era învățat să se urască, să se rușineze de propriul sine. Acolo, psihologia a fost folosită ca instrument de tortură. Iar asta ar trebui să fie prima lecție în formarea oricărui psiholog: dacă știința ta poate fi folosită ca să distrugă mintea, atunci ea trebuie însoțită de morală. Altfel, devii tu însuți un instrument de tortură.
MKUltra, proiectul secret al CIA din anii ’50, a folosit psihologia și neuroștiința pentru controlul minții. Substanțe psihoactive, hipnoză, deprivare senzorială, totul în numele științei. La fel ca în Experimentul Stanford al lui Philip Zimbardo, unde studenți normali au devenit călăi după doar cîteva zile, și în experimentul lui Milgram, unde oameni obișnuiți administrau „șocuri electrice” letale doar pentru că o figură de autoritate le spunea să o facă. Aceste studii arată același adevăr tulburător: omul cedează moral înainte să cedeze rațional. De aceea, psihologia, fără un compas etic e mai periculoasă decît orice armă.
Psihologia morală modernă, de la Jonathan Haidt la Jesse Prinz și Julian Savulescu, arată că moralitatea nu este o formulă logică, ci o construcție afectivă, evolutivă. Haidt vorbește despre moralitate ca despre un „elefant emoțional condus de un călăreț rațional”, doar că, de prea multe ori, tinerii psihologi cred că ei sînt călărețul, fără să-și dea seama că n-au întîlnit încă elefantul din ei înșiși. Michael Sandel ne amintește că dilemele morale nu se rezolvă cu IQ, ci cu judecată morală. Dacă un tren scapă de pe șine, sacrifici un om pentru a salva cinci? Dacă un doctor are cinci pacienți pe moarte și un singur om sănătos, îi poate lua organele ca să-i salveze pe ceilalți? Sînt dilemele de tip trolley problem, dar, dincolo de teorie, ele sînt exact ceea ce psihologul trăiește zilnic: unde se termină binele și unde începe vanitatea?
Amnesty International definește tortura psihologică drept „orice act prin care o persoană este supusă unui tratament menit să-i distrugă personalitatea, să-i provoace suferință mentală severă sau să-i anuleze capacitatea de autodeterminare“. Sună cunoscut? Exact asta s-a întîmplat la Pitești. Exact asta se poate întîmpla, la scară mică, și într-un cabinet unde terapeutul abuzează de autoritate. Tortura psihologică nu e doar bătaia sau izolarea, e și manipularea emoțională, gaslighting-ul, invalidarea sistematică a sinelui. Cine nu înțelege asta nu e pregătit să fie psiholog. Responsabilitatea, etica și morala nu vin odată cu diploma, ci cu experiența de a suferi, de a greși și de a-ți recunoaște limitele. Supărarea tinerilor „imberbi” față de o opinie care le cere maturitate arată exact ceea ce lipsește: confruntarea cu sinele.
Irina Margareta Nistor povestea că a refuzat să traducă înjurături în filmele din anii ’80 pentru că, în acea vreme, familiile erau forțate să se insulte între ele, ca formă de umilire. A refuza vulgaritatea devenise, atunci, un gest de rezistență morală. A fost o lecție de demnitate psihologică, nu de puritanism. Să păstrezi curățenia limbajului într-un context murdar era o formă de autoapărare a eului, același eu pe care sistemul de reeducare voia să-l anuleze.
A ști să aplici teste nu te face un psiholog bun. A ști să taci cînd ești martor la abuz te face complice. A eticheta copiii neurodivergenți drept „retardați” sau „handicapați” ar trebui să fie biletul tău de ieșire din profesie, indiferent de cîte mastere de „optimizare” ai. Psihologia nu e o meserie pentru cei care vor validare, ci pentru cei care pot purta durerea altuia fără să o transforme în mîndrie personală. Iar dacă nu poți suporta duritatea adevărului, n-ai ce căuta într-o profesie care lucrează cu suferința. Psihologia este, poate, cea mai frumoasă armă pe care o are omenirea. Dar e tot o armă. Poate vindeca, dar poate și distruge generații întregi. De aceea, nu diploma, ci maturitatea morală trebuie măsurată înainte de intrarea în breaslă. Pentru că, așa cum ne-a învățat istoria, acolo unde cunoașterea se separă de conștiință începe tortura. Astăzi, psihologia nu mai este tortura camuflată în experimente, e liniștirea inconfortului moral sub formă de self-help și TikTok-uri de trei minute.
În loc să gîndim, vrem să ne vindecăm. În loc să înfruntăm suferința, vrem s-o estompăm cu mindfulness de week-end, retreat-uri în Bali, terapii cu îngeri și citate de pe Instagram. Adevărata maturitate psihologică nu înseamnă să-ți „gestionezi emoțiile”, ci să le înțelegi sursa, să le lași să te modeleze, să devii mai complex, nu mai liniar. Pentru că adevărata transformare nu se face în tăcerea liniștită a relaxării, ci în zgomotul lucid al suferinței asumate.
Psihologia fără conștiință morală a devenit industrie, la secțiunea de (ne)autoajutorare învățată de cărțile de self-help de la Cărturești, așezată între două rafturi cu ciocolată la metru, ascuțitori sub forma de WC, insigne cu Star Trek și căni cu „Cel mai tare șef”. Iar dacă uităm din nou că psihologia și subtipurile de terapii cu vindecări cu reiki, theta, cranio-sacrale și copii interiori, dar fără conștiință morală e, acum, doar o industrie, nu vom mai avea nevoie de Experimentul Pitești pentru a ne reeduca: o vom face singuri, zîmbind, prin propriile ecrane. Pentru că maturitatea e o formă de arheologie afectivă, cobori printre straturile durerii pînă dai de tine.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
