De la mici firme cu douăzeci de angajați la lideri de țări, sindromul acesta există peste tot: hybris. Puterea nu are nevoie să fie furată, cucerită sau cîștigată pe front. Uneori e oferită pe tavă: o funcție, un titlu, o semnătură. Și, acolo unde oamenii cred că în sfîrșit pot face bine, începe deformarea caracterului. Psihologia are un termen pentru asta: hubris syndrome.
Hybris-ul nu apare brusc, ca un delir. E mai degrabă o alunecare. Odată ce persoana intră într-o poziție de putere, începe să creadă că viziunea ei e unică, că doar ea vede „imaginea de ansamblu”. Criticile devin zgomot de fond. Autocontrolul se erodează. Din om decent, responsabil, apare figura de lider care se hrănește din validarea propriei autorități.
Studiile arată că hybris-ul afectează nu doar comportamentele, ci și percepțiile: oamenii ajung să creadă că realitatea se supune lor.
Keltner a formulat teoria abordării/inhibării puterii. Lipsa de putere induce prudență, atenție la ceilalți, inhibiție. Puterea, în schimb, eliberează din frînele morale: mai multă acțiune, mai multă impulsivitate, mai puțină grijă pentru consecințe.
Neuroștiințele confirmă acest lucru: cercetările arată că puterea modifică activitatea cerebrală, reducînd activarea în ariile asociate empatiei și crescînd reactivitatea în circuitele de recompensă. Cu alte cuvinte, creierul liderului puternic devine mai orientat spre satisfacerea propriilor obiective și mai puțin sensibil la emoțiile celorlalți. Cu alte cuvinte, puterea nu doar schimbă regulile jocului. Puterea rescrie jucătorul.
„Toxic leadership” nu înseamnă doar șefi antipatici. Înseamnă comportamente sistematic distructive: umiliri publice, abuz emoțional, micro-control, exploatarea vulnerabilităților subordonaților. Cercetările arată că liderii toxici generează stres, burnout, scăderea performanței și chiar tulburări de sănătate mentală echipelor cu care lucrează. Și totuși, în ochii proprii, acești lideri se văd ca salvatori, ca „oameni care spun adevărul dureros” sau ca unici protectori ai sistemului.
Bandura descria dezangajarea morală ca mecanismul prin care oamenii comit acte reprobabile fără să se simtă vinovați. Cum? Minimalizează daunele („nu e chiar așa grav”), deplasează responsabilitatea („eu doar aplic regulile”), dezumanizează victimele („sînt leneși, incapabili”) sau își justifică acțiunile printr-un bine superior.
Liderii care cad în beția de putere folosesc aceste strategii aproape reflex. Nu se mai văd agresori, ci reformatori neînțeleși. Cei mai periculoși nu sînt tiranii expliciți, ci oamenii convinși că sînt intangibili. Puterea le dă iluzia că sînt protejați de sistem, că performanța lor vizibilă le ține loc de scut. Cred că nimeni nu îi poate atinge, că totul se va acoperi, că sînt „neînlocuibili”. Această percepție de invincibilitate este, psihologic, combinația letală între hybris și dezangajare morală: eu știu, eu pot, eu am voie, eu scap.
Puterea nu e, în sine, o crimă. Puterea este un test. Un test al limitelor, al caracterului, al valorilor. Unii îl trec, cu modestie și echilibru. Dar alții cad pradă beției de putere și se transformă, adesea fără să își dea seama, în agresori. Lord Acton surprindea esența acestui fenomen: „Power tends to corrupt, and absolute power corrupts absolutely”.
Adevărul este că „invincibilitatea” lor e o iluzie. Istoria, organizațiile și psihologia arată același lucru: liderii care confundă autoritatea cu dreptul de a umili sfîrșesc prin a fi demascați. Nimeni nu rămîne în picioare.
Dacă puterea poate rescrie jucătorul, există și modele care inversează dinamica. Servant leadership propune o paradigmă opusă: liderul nu se vede ca autoritate supremă, ci ca sprijin pentru echipă. Accentul cade pe empatie, ascultare activă, dezvoltarea celorlalți și pe cultivarea unui climat de încredere. Din perspectivă psihologică, acest tip de leadership contracarează efectele hybris-ului și reduce riscul de dezangajare morală. Liderul rămîne conectat la realitatea umană a celor pe care îi conduce și își păstrează identitatea intactă.
Puterea îi corupe pe cei care cred că sînt de neatins. Dar și cei mai puternici cad atunci cînd oamenii din jur aleg să spună: „Stop. Ajunge!“.
Ca psiholog, văd puterea nu doar ca pe un privilegiu, ci ca pe o probă de maturitate psihică. Ea scoate la iveală nu doar competențele, ci și vulnerabilitățile noastre. Iar antidotul nu este renunțarea la putere, ci exercitarea ei cu luciditate, modestie și responsabilitate.
Beția de putere e singurul test pe care nu-l treci cu suflul, ci cu caracterul. Și prea mulți cad la etilotestul hybris-ului.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
