Despre contribuțiile lor la progresul umanității și falsa dilemă dintre IQ și incluziune.
Există o întrebare tăcută, dar persistentă, care traversează multe săli de clasă, comisii de selecție și discuții de parenting elitist: ce facem cu acei copii care au un IQ foarte mare, dar nu se „integrează”? Îi prioritizăm sau îi învățăm să se adapteze?
La cealaltă extremă: incluziunea neurodivergenților este un act de umanitate sau o frînă în performanță?
Răspunsul nu e doar moral. Este istoric, științific și vital pentru viitorul nostru comun. Fără ei, n-am fi fost aici.
Neurodivergenții, fie că vorbim despre persoane cu autism, ADHD, dislexie, Tourette sau alte moduri atipice de a procesa lumea, nu sînt „în afara normei”. Sînt variații naturale ale minții umane. Iar contribuțiile lor au modelat istoria.
Albert Einstein (probabil autist, cu întîrziere de vorbire și comportamente repetitive) a redefinit gravitația și timpul.
Alan Turing (diagnostic retroactiv cu autism) a pus bazele informaticii și a scurtat cel de-al Doilea Război Mondial.
Temple Grandin, autistă, a revoluționat industria agricolă și a adus empatia în dezbaterea despre suferința animalelor.
Steve Jobs (cu profil dislexic și pattern-uri ADHD) a înțeles designul cognitiv al tehnologiei ca nimeni altul.
Ce-ar fi fost omenirea fără mințile „ciudate”?
Vincent van Gogh, probabil cu tulburare bipolară și trăsături autiste, a pictat peste 2.000 de lucrări, deși n-a vîndut nici una în timpul vieții. Fără el, am fi avut o artă mai conformistă și mai puțin viscerală.
Leonardo da Vinci, dislexic, cu trăsături ADHD. A desenat planuri de elicoptere, submarine, proteze și orașe futuriste, într-un timp în care lumea abia ieșise din Evul Mediu.
Frida Kahlo, cu suferință cronică, traume, posibilă tulburare de personalitate borderline. Ne-a lăsat o introspecție unică despre durere, feminitate și identitate.
Barbara McClintock, autistă, premiu Nobel pentru descoperirea transpozonilor („gene săritoare”), într-o vreme cînd femeile nu erau binevenite în știință.
Nikola Tesla, probabil cu autism și tulburare obsesiv-compulsivă. Fără el, nu aveam curent alternativ, radio sau telecomenzi.
Rosalind Franklin, perfecționistă extremă, hiper-analitică. Imaginile sale cu raze X au fost cheia descoperirii ADN-ului, dar a fost „uitată” din recunoaștere oficială.
Mozart, cu trăsături autiste, compunea simfonii la 5 ani, își păstra rutina strictă și avea crize de iritabilitate. A compus 600+ opere muzicale într-o viață scurtă.
Pe John Nash, diagnosticul de schizofrenie paranoidă nu l-a împiedicat să schimbe lumea economică și politică. Dimpotrivă, izolarea din realitatea convențională i-a permis să formuleze ceea ce avea să devină „Echilibrul Nash”, concept fundamental în teoria jocurilor. Ideea că participanții la un sistem ajung la un echilibru stabil doar atunci cînd nici unul nu are nimic de cîștigat schimbîndu-și unilateral strategia este astăzi piatra de temelie în analiza conflictelor internaționale, în economie, în evoluția comportamentală și chiar în Inteligența Artificială.
Filmul A Beautiful Mind a transformat schizofrenia într-o poveste umană de supraviețuire, dar realitatea este și mai profundă: Nash nu a avut un „moment de luciditate”, ci a gîndit constant altfel, și asta l-a dus dincolo de ce putea produce logica lineară.
Psihologul belgian Peter Vermeulen a introdus conceptul de „orbire contextuală”, explicînd că dificultățile de înțelegere socială la persoanele autiste nu sînt lipsuri emoționale, ci forme diferite de procesare a contextului. În loc să propună „corectarea” acestor indivizi, Vermeulen a cerut corectarea mediului: mai predictibil, mai explicit, mai puțin dependent de nuanțe ambigue. Astfel, el a mutat accentul dinspre deficit spre adaptabilitate mutuală, o revoluție cognitivă în înțelegerea autismului.
Psihologul Jonathan Mooney, cu ADHD și dislexie, a fost etichetat în copilărie ca fiind leneș și cu „problemă de disciplină”. Diagnosticele de ADHD și dislexie îl situau, în logica sistemului, pe marginea eșecului. Dar Mooney a transformat aceste etichete în combustibil pentru schimbare. A fondat programe naționale pentru sprijinirea copiilor cu tulburări de învățare și a redefinit succesul nu ca „aliniere la standarde”, ci ca îndrăzneala de a le rescrie. Pentru el, „normalitatea” nu e decît o construcție culturală plictisitoare.
Aaron T. Beck, „tatăl CBT-ului” (Cognitive Behavioral Therapy sau Terapia Cognitiv-Comportamentală/TCC), deși nu a fost diagnosticat oficial, mai mulți colegi și biografi au remarcat trăsături compatibile cu autismul de înaltă funcționare (Asperger): gîndire extrem de sistemică, hiperfocalizare pe detalii logice, dificultăți de empatie emoțională în relațiile timpurii, relație complicată cu figurile de autoritate, izolare socială în copilărie. Beck a creat CBT în urma unei respingeri din partea curentului psihanalitic si a conceptualizat gîndirea negativă automată ca proces central în depresie: o idee care astăzi e considerată revoluționară tocmai pentru că leagă conținutul cognitiv de afect într-un mod clar, testabil. Beck n-a fost validat de lumea științifică a vremii și a lucrat inițial în izolare. Perseverența sa obsesivă și structura logică de lucru l-au ajutat să construiască o terapie aplicabilă în nenumărate contexte clinice. Dacă a fost neurodivergent, atunci TCC nu doar că e compatibil cu mințile atipice, ci este chiar produsul unei asemenea minți.
Psihologul Albert Ellis a avut trăsături evidente de ADHD, vorbire rapidă, gîndire divergentă, comportament impulsiv, dificultăți de reglare emoțională și relații tensionate. Dar tot el a fost fondatorul REBT (Rational Emotive Behavior Therapy), predecesoarea CBT. Ellis a pus accent pe convingerile iraționale ca sursă a suferinței și a susținut ideea că oamenii pot învăța să se confrunte rațional cu propriile emoții. Stilul lui de lucru era atipic: era teatral, provocator, uneori agresiv în ședințele de terapie, lucru care i-a atras critici, dar și un cult de admiratori. Nu se supunea regulilor formale, ci le reinventa după cum simțea că funcționează. Ellis a creat o punte între rațional și emoțional, dar a făcut-o într-un mod intuitiv, personal, uneori haotic, o combinație foarte frecventă la persoanele cu ADHD.
Psiholoaga și fondatoarea DBT, Marsha Linehan, diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline, trăsături de autism si depresie cronică, a fost o susținătoare a gîndirii dialectice. Linehan a creat Dialectical Behavior Therapy (DBT), o extensie a CBT, adaptată pentru persoane cu impulsivitate, disociere, sensibilitate emoțională, care este the gold standard în tratarea tulburării borderline azi. Într-un gest istoric, a declarat public că a creat DBT pentru a nu muri. A înțeles CBT-ul tradițional ca fiind „prea rațional pentru o minte care suferă profund” și l-a rescris cu compasiune și acceptare radicală.
Billie Eilish, diagnosticată cu Tourette, a redefinit sensibilitatea emoțională în muzica generației Z. Nu a fost niciodată „fluturașul” clasei.
Anthony Hopkins, diagnosticat cu autism la maturitate. Jocul său e marcat de hiper-focus, repetiții obsesive și empatie profundă cu personajul.
Dan Aykroyd, autist, obsesia lui pentru poliție și fantome a dus la… Ghostbusters.
Woody Allen, ADHD și trăsături fobice, dar a scris și regizat peste 50 de filme care definesc neurotismul intelectual.
Dacă „șmecherul clasei” ar fi condus lumea, ne-am fi amuzat mai mult.
Dar fără Newton (singuratic, probabil cu Asperger), gravitația ar mai fi așteptat să fie descoperită.
Fără Ada Lovelace (prima programatoare, visătoare compulsivă), informatica ar fi fost mai lentă. Fără Emily Dickinson (retrasă, anxioasă), poezia ar fi rămas la suprafață.
„Fluturașul social”, „popularul clasei”, charismaticul cu abilități sociale peste medie poate crea coeziune, leadership și entuziasm. Dar fără outsider-ul visător, lumea nu se schimbă.
„Cel popular întreține lumea. Cel ciudat o reinventează.” (G.B. Shaw)
Leadership-ul real e dat de idee, nu de aplauze. De aceea, cînd selectăm elevi, angajați sau lideri, nu trebuie să alegem între IQ și empatie sau între inovație și integrare. Trebuie să înțelegem ce oferă fiecare stil de funcționare.
Dacă omenirea ar fi fost o clasă de liceu…
Neurotipicii sociali ar fi organizat excursia.
Neurodivergenții ar fi construit racheta.
Neurodivergenții gîndesc în pattern-uri, nu în ierarhii. Observă detalii acolo unde alții generalizează. Văd soluții acolo unde alții văd obstacole. Au o reziliență impresionantă în fața sistemelor rigide pentru că, din copilărie, au fost forțați să navigheze în lumi care nu au fost create pentru ei.
Diversitatea cognitivă este o resursă. Nu o problemă de corectat.
Ar trebui să prioritizăm copiii cu IQ ridicat chiar dacă nu sînt integri social? Da, dar nu cu prețul ignorării celorlalți.
Ar trebui incluși toți copiii neurodivergenți chiar dacă „încetinesc ritmul clasei”? Da, pentru că ritmul clasei nu e o cursă, ci o orchestră. Și o orchestră bună nu cere tuturor să cînte la același instrument, ci să fie în armonie.
Într-o lume a viitorului care cere gîndire critică, creativitate, adaptabilitate și empatie, copiii neurodivergenți nu sînt marginalii sistemului, ci cheia progresului lui.
Dacă am selecta doar după IQ și conformism social… am avea mai mulți executanți rapizi, dar mai puțini inovatori.
Am avea rezultate pe termen scurt, dar stagnare pe termen lung. Am exclude exact mințile care pot gîndi în afara paradigmei, atunci cînd lumea are nevoie de paradigme noi.
Nu „sacrificăm” performanța pentru incluziune – o amplificăm.
Incluziunea nu este milă, ci design uman inteligent. Fiecare copil aduce o piesă diferită în puzzle-ul viitorului. Școala nu trebuie să fie o bandă de selecție, ci o platformă de descoperire.
Fără neurodivergenți, omenirea n-ar fi ajuns pe Lună.
Cu ei, poate ajunge și mai departe.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
