.jpg)
Trăim într-o lume care confundă timpul cu transformarea. Nu mai învățăm, doar acumulăm ore. Ore de training, ore de supervizare, ore de „development”. Totul măsurabil, raportabil, perfect contabilizabil. Am redus învățarea la prezență și profunzimea la PowerPoint.
Mitul celor 10.000 de ore, al lui Anders Ericsson, preluat de Gladwell și dat din gură-n gură pînă la taxatoare, spunea că devii expert prin practică deliberată: muncă intenționată, cu feedback, disconfort și repetiție conștientă. Dar azi, tot ce a rămas din el e un slogan motivațional pentru oameni extenuați. Zece mii de ore de inerție nu te fac expert, ci experimentat în stagnare.
Psihologia și practicienii ei au propria versiune: 100 de ore de supervizare pe clinică, să spunem. Sună riguros, aproape științific. Dar 100 de ore fără confruntare, fără vulnerabilitate, fără sudoare emoțională nu sînt supervizare. Sînt socializare terapeutică pe Zoom, cu diplomă. Supervizarea reală te rupe în două: îți dezbracă ego-ul și te obligă să-ți vezi propriile distorsiuni. Dacă ai ieșit la fel de confortabil cum ai intrat, n-ai fost acolo.
Apoi vin CPD-urile corporatiste, noul placebo profesional. O oră de PowerPoint, trei întrebări cu răspunsurile colorate în verde și un certificat PDF care îți spune că „ai crescut”. Și instituția poate zice că are personalul „treinuit”. E versiunea corporatistă a spovedaniei fără pocăință. Un ritual de igienă morală pentru organizații care preferă angajați up to date, dar emoțional pe loc. CPD-urile sînt liniștitoare: nu schimbă nimic, dar te fac să te simți „aliniat”. Traducere: nimeni nu mai învață, dar toți arată perfect la raport. Educația a devenit produs. Se vinde, se ambalează, se livrează, se bifează. Avem acreditări, personal calificat, ia pachetul meu. E o industrie a progresului mimat, unde „participarea” ține loc de transformare, iar „feedback-ul” e o glazură de politețe.
Adevărata învățare nu se face în training rooms sau pe Zoom, ci în disonanță. Cînd nu mai poți mima că știi. Cînd ți se clatină certitudinile și ego-ul caută scuze. Acolo se întîmplă formarea, restul e prezentism intelectual.
Uite diploma mea: e frumoasă, lucioasă, semnată și timbrată: Certificat de Absolvire a Cursului de Pregătire Teoretică și Practică de Linie de Arme și Muniții. Un psiholog care știe să tragă cu pușca. Nu-s 10.000 de ore, dar pare că aș fi expert, nu? Pentru că nu timpul te formează, ci cît adevăr poți suporta fără să fugi. Iar majoritatea nu vrea formare. Vrea validare.
Așa că da, continuă cu CPD-urile. Dă click, bifează, descarcă diploma, zîmbește pentru poză. Dar nu te amăgi: dacă n-ai ars, n-ai învățat. Educația care nu doare nu te schimbă, doar te păstrează prezentabil.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
