Trăim într-o cultură care tratează îndoiala ca pe un defect de caracter. Dacă te îndoiești, înseamnă că nu ești suficient de sigur pe tine. Dacă nu ești sigur, probabil că nu meriți să continui. Dacă ai fi „bine”, n-ai simți asta. Psihologia clasică a mers mult timp pe aceeași linie simplificatoare: mai multă îndoială înseamnă mai puțină motivație.
Studiul prezentat de Neuroscience News vine și spune ceva mult mai inconfortabil și, tocmai de aceea, mult mai adevărat: problema nu este îndoiala, ci cît de mult o credem [sursa studiului: Carroll, P. (2025). Increasing identity goal commitment by inducing doubt in goal doubts. Self and Identity, 1-20. https://doi.org/10.1080/15298868.2025.2597804].
Ceea ce este remarcabil în cercetarea recentă publicată de Ohio State University este că oferă o confirmare experimentală a unei intuiții vechi de secole: îndoiala devine paralizantă nu prin conținutul ei, ci prin statutul de certitudine pe care i-l acordăm. Studiul a urmărit persoane aflate într-o așa-numită action crisis, acel moment de răscruce în care nu te mai îndoiești de un detaliu, ci de un scop identitar: cine sînt, ce caut, dacă am dreptul să continui. Participanții aveau deja îndoieli. Diferența nu a fost între cei care se îndoiau și cei care nu, ci între cei care aveau încredere în propriile îndoieli și cei a căror încredere în propriile gînduri a fost subtil destabilizată.
Prin sarcini aparent irelevante (exerciții de scris despre momente de nesiguranță cognitivă sau completarea chestionarelor cu mîna non-dominantă), cercetătorii au indus ceea ce se numește meta-îndoială: scăderea certitudinii în propriile gînduri. Rezultatul a fost contraintuitiv și extrem de important clinic: exact persoanele nesigure au devenit mai angajate față de scopul lor atunci cînd au început să se îndoiască de validitatea îndoielilor. Îndoiala plus îndoială nu a dus la blocaj, ci la slăbirea autorității gîndului negativ. Nu optimismul a crescut motivația, ci pierderea statutului de adevăr al îndoielii.
În limbaj filosofic, am putea spune că experimentul reia, pe cale empirică, mișcarea lui Descartes. Dubito ergo cogito nu era o invitație la paralizie, ci la suspendarea certitudinilor false. Iar dacă aducem în discuție ipoteza markerilor somatici a lui Antonio Damasio, lucrurile devin și mai clare: starea de neliniște, disconfortul corporal, tensiunea nu sînt dovezi că drumul este greșit, ci semnale că mintea procesează o miză reală. Problema apare cînd aceste semnale sînt interpretate rigid, ca verdict, nu ca date. Certitudinea grăbită, „dacă mă îndoiesc, înseamnă că nu e pentru mine”, este adevărata eroare cognitivă.
Studiul psihologilor americani arată ceea ce filosofia știa intuitiv: libertatea apare atunci cînd nu confundăm gîndul cu realitatea. Meta-îndoiala nu distruge motivația, ci o eliberează de tirania certitudinilor premature. Iar optimismul toxic, care cere eliminarea îndoielii, face exact opusul: întărește convingerea că orice gînd negativ este adevăr, doar pentru că este simțit intens.
Cercetătorii au pornit de la o observație profund realistă, pe care orice psiholog clinician si psihoterapeut o recunoaște imediat: oamenii nu abandonează obiectivele importante pentru că nu le pasă, ci pentru că încep să se îndoiască. Nu de detalii logistice, ci de lucruri identitare: sens, valoare personală, dreptul de a continua. Îndoiala apare exact acolo unde miza este mare. În primul experiment, participanții au fost rugați să se gîndească la un scop personal important și la momentele în care s-au simțit nesiguri în legătură cu el. Diferența nu a fost între cei care aveau îndoieli și cei care nu, toți aveau. Diferența a apărut atunci cînd unii dintre ei au fost invitați să facă un pas cognitiv neașteptat: să își pună sub semnul întrebării propria îndoială. Nu li s-a cerut să fie pozitivi. Nu li s-a spus să creadă în ei. Doar să se întrebe: „Dar dacă îndoiala mea nu este complet de încredere?”.
Rezultatul a fost paradoxal și extrem de relevant clinic: motivația a crescut. Nu pentru că îndoiala a dispărut, ci pentru că a pierdut statutul de adevăr final.
Al doilea experiment a mers și mai subtil. Participanții au fost puși să scrie cu mîna non-dominantă, o tehnică bine cunoscută în psihologia metacogniției, care reduce încrederea în propriile gînduri. Mintea intră într-o stare de „nesiguranță a certitudinilor”. Nimic nu mai pare complet solid. Exact în acest context, îndoiala față de scop nu a dus la retragere, ci la scăderea impactului emoțional al gîndurilor negative. Cînd nici îndoiala nu mai e sigură pe ea, motivația capătă, surprinzător, spațiu să respire.
În cabinet, îndoiala nu vine strigînd. Vine rațională, coerentă, aparent matură: poate nu e pentru mine. poate am supraestimat. poate ar trebui să fiu mai realist. Nu sună patologic. Sună responsabil. Și tocmai de aceea e periculoasă. Aici apare legătura directă cu filosofia, ignorată prea des în psihologia aplicată. Descartes nu a folosit îndoiala pentru a se bloca, ci pentru a gîndi mai clar. Dubito ergo cogito, cogito ergo sum. Mă îndoiesc, deci gîndesc. Îndoiala nu paralizează, ci structurează, dacă este folosită corect.
Scepticii antici avertizau că mintea produce impresii, nu certitudini. Hume a arătat că multe dintre convingerile noastre sînt obiceiuri mentale, nu adevăruri necesare. Existențialiștii au adăugat că îndoiala este prețul libertății: dacă nu te îndoiești, nu alegi, doar execuți. Ceea ce aduce nou această cercetare este confirmarea empirică a unei idei vechi: scepticismul aplicat spre interior slăbește tirania gîndurilor negative.
Majoritatea beneficiarilor de servicii psihoterapeutice nu suferă de lipsă de insight. Suferă de supraidentificare cu propriile gînduri. Îndoiala este luată literal, ca un diagnostic intern: Dacă mă îndoiesc, înseamnă că nu pot. Dacă nu sînt sigur, înseamnă că nu e pentru mine. Munca psihoterapeutică nu constă în combaterea acestor gînduri cu afirmații pozitive, acel optimism toxic care invalidează experiența reală. Constă în de-autoritarizarea îndoielii.
Cînd pacientul este ajutat să privească îndoiala ca pe o ipoteză și nu ca pe o sentință, apare o schimbare fină, dar profundă. Nu optimism. Nu entuziasm. Ci libertate cognitivă.
Apare propoziția-cheie din cabinet: nu sînt sigur că gîndul ăsta spune adevărul, dar pot face pasul următor.
Aplicarea in psihoterapie nu cere tehnici sofisticate, ci o schimbare de poziție: nu „ai dreptate să te îndoiești” sau nu „n-ai dreptate să te îndoiești”, ci „hai să verificăm cît de credibilă este îndoiala”. Îndoiala devine obiect de reflecție, nu ghid de viață. Gîndul este observat, nu urmat automat. Acțiunea nu mai așteaptă certitudine, așteaptă suficientă distanță față de vocea care sabotează.
Această cercetare contează enorm pentru că mută accentul de pe obsesia culturală „cum să fii mai sigur pe tine” pe o întrebare mult mai matură psihologic: cît de mult merită să ai încredere în tot ce îți spune mintea atunci cînd e sub stres, frică sau presiune identitară?
Motivația nu se reconstruiește prin certitudini forțate și sloganuri. Se reconstruiește atunci cînd îndoiala încetează să fie judecător și devine material de lucru. Cînd nu mai spui „nu pot”, ci „nu sînt sigur că acest gînd are dreptate”. Poate că forma cea mai sănătoasă de luciditate nu este încrederea absolută, ci această poziție intermediară, profund umană, clinic validă și filosofic solidă: „Mă îndoiesc de îndoielile mele și tocmai de aceea pot merge mai departe”.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
