Ne naștem toleranți. Creierul unui bebeluș funcționează ca un spațiu deschis fără garduri: nu știe să distingă „al meu” de „al tău”, „tribul meu” de „ceilalți”, nu are bias-uri, nu are prejudecăți, nu are frică de altul, pînă cînd îl învățăm. Toleranța, neuroștiințific, e starea naturală a unui creier care nu percepe pericolul. Dovadă vie? Copiii cu sindromul Williams, printre cei mai prietenoși oameni de pe planetă, pentru că amigdala lor nu țipă „Atenție, străin!”. Deschiderea lor totală e frumoasă, dar și riscantă. E încă o lecție că toleranța absolută nu e o virtute mistică, ci o vulnerabilitate biologică.
Științific vorbind, cuvîntul „toleranță” vine din tolerare, a îndura. A suporta. A duce în spate. E o formă de anduranță. Un fel de a-ți crește toleranța la durere, nu la greutate. Înduri diferențe, opinii, personalități, comportamente, istorii, traume, accente, nevoi, zgomot, prostie, aroganță și uneori chiar vecini care îți iau locul de parcare. Da, toleranța se poate antrena. Dar exact ca la durerea fizică, dacă o tolerezi prea mult, corpul nu te mai protejează, ci te sacrifică.
UNESCO spune că toleranța este „respect, acceptare și apreciere a diversității” (o sărbătorim pe 16 noiembrie în fiecare an). Sună frumos, aproape instagramabil. Problema e că oamenii trăiesc în corpuri reale, cu limite reale. Și limitele nu se negociază cu definiții globale, ci cu psihicul tău. Toleranța e despre cum gestionezi diferențele fără să îți erodezi identitatea.
Și aici vine partea mai puțin romantică. Avem o vîrstă la care ni se spune să nu tolerăm nimic. cînd sîntem copii, ni se spune: „Dacă te lovește, spune!”, „Dacă cineva te jignește, pleacă!”, „Dacă cineva te nedreptățește, cere ajutor!”.
Apoi creștem și ni se servește meniul invers: „Ai răbdare”, „Fii civilizat”, „Fii politically correct”, „Nu te supăra”, „Înțelege și tu”, „Nu reacționa”, „Intră în rînd”. Toleranța devine cerută, nu aleasă. Obligată, nu trăită. Unde e echilibrul? Simplu: unde toleranța mea încetează și începe nesimțirea altuia.
Nesimțirea, ca lipsă de simț, adică lipsa capacității de a simți consecințe, e adevărata limită. Pentru că, să fim serioși, toleranța devine abuz în clipa în care tu înduri, iar celălalt profită. Cît de tolerant trebuie să fii cu vecinul care îți ia locul de parcare? Pînă în punctul în care nu-ți invadează sentimentul de siguranță sau demnitate. Cît de tolerant să fii cu colegii care te hărțuiesc? Pînă în punctul în care nu devii tu însuți complice la propria umilire. Cît să întorci obrazul? Atît timp cît nu riști să rămîi fără față.
Stoicii spuneau: „Nu poți controla ce ți se întîmplă, dar poți controla reacția”. Dar nici un stoic serios nu recomanda să-ți lași limitele călcate în picioare. Seneca însuși ar fi avut ceva de spus vecinului cu parcarea.
Psihologia spune că toleranța sănătoasă e un act de maturitate emoțională. Dar psihologia spune și că toleranța excesivă, fără limite, duce la burnout, resentiment, pierderea identității și comportamente de autoanulare.
John Stuart Mill spunea că libertatea ta se oprește unde începe prejudiciul față de celălalt. În oglindă: toleranța ta se oprește unde începe prejudiciul asupra TA.
Și mai e ceva: toleranța nu e despre a accepta orice. Toleranța fără limite devine automat toleranță față de intolerabili, ceea ce nu doar că e absurd, dar e și periculos. Hannah Arendt ar numi asta cedare morală. Karl Popper ar numi-o paradoxul toleranței: dacă tolerezi intoleranța, intoleranții cîștigă.
Toleranța e o artă combinată cu o știință: un dans între deschidere și autoconservare. E un echilibru: nici rigid, nici servil. E curajul de a respecta pe altul, fără a te diminua pe tine.
E puterea de a sta în complexitate, dar și de a spune „pînă aici”. Toleranța practicatǎ matur nu e despre a primi tot, e despre a discerne ce merită primit. Restul e doar dresaj pentru oamenii „buni” care, încet-încet, își pierd fața. Asta e ironia: predicăm toleranța ca pe virtute absolută, dar practicăm selectiv. Noi spunem „Fii tolerant!”, dar în adînc știm că nu putem și nici nu trebuie să tolerăm totul.
În final, toleranța e ca o haină bună: o porți, o folosești, o ajustezi, o dai jos cînd te strînge. Nu o porți pînă se rupe pe tine. Și, cu siguranță, nu o porți ca să țină altora de cald.
Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.
