Anomaliile sistemului – sau cum un pianist ajunge șef peste psihologi și un comisar supervizează emoții

Trăim în mici state în stat, cu reguli proprii, ierarhii inventate și realități paralele. Instituții care funcționează ca niște mini-dictaturi administrative, unde competența e opțională, dar obediența e obligatorie. Glitch-uri în Matrix. Anomalii perfect ordonate, în care logica s-a sinucis de rușine.

Așa se face că un absolvent de Comunicare ajunge să conducă matematicieni. Un pianist devine superiorul psihologilor. Un comisar supervizează procese terapeutice, pe Zoom, eventual pe mute, că sîntem toți în trafic. De ce? Pentru că linia ierarhică nu ține cont de expertiză, ci de poziție. Pentru că arborele genealogic corporatist funcționează după alte reguli, nu ale competenței, ci ale conformismului, rețelelor și „cine are ultimul cuvînt”.

Cînd întrebi de ce un psiholog e evaluat de cineva fără nici o pregătire în psihologie, răspunsul vine prompt, steril și autosuficient: așa sînt regulile. Reguli născute nu din rațiune, ci din nevoia de control. Din reflexul de a păstra liniștea în sistem, nu de a garanta calitatea.

Așa s-a născut prima generație de manageri de la opincari. Oameni care n-au construit nimic, dar conduc tot. Care confundă coordonarea cu puterea, prezentările PowerPoint cu leadership-ul și tonul ridicat cu autoritatea. Care cred că pot înțelege psihologia doar pentru că „au lucrat cu oameni”, exact cum crezi că poți face neurochirurgie pentru că ai avut migrene. Sistemul nu are nevoie de profesioniști, ci de executanți disciplinați. Nu de oameni gînditori, ci de oameni docili. De psihologi care tac, profesori care bifează, medici care semnează.

Pentru că într-un stat în stat, adevărata loialitate nu e față de meserie, ci față de cel care îți semnează fișa de evaluare. Așa ajungem să trăim în realități fracturate, unde diplomele se multiplică, dar competența se diluează. Unde deciziile sînt luate de oameni care n-au habar despre domeniul pe care îl coordonează, dar vorbesc cu gravitate despre „standardizare”, „implementare” și „viziune strategică”. Ador limbajul de lemn corporatist care poate vorbi ca Iliescu fără să spună nimic. „Pus astfel în lumină, ancorat in sinergia faptelor, recursul la universalitate nu eludează meandrele concretului.” Acesta este motto-ul corporațiilor.

Un limbaj de lemn lustruit cu englezisme, care sună bine, dar nu spune nimic. Sistemul ăsta nu e corupt doar moral, e absurd logic. E un spectacol grotesc în care profesioniștii devin figuranți, iar impostorii își dau note unii altora. Unde „leadership-ul” înseamnă să domini, nu să înțelegi. Și unde „dezvoltarea” e doar o formă elegantă de supunere. Sună ca un banc prost, dar e exact ce trăim.

Un pianist peste psihologi. Un comisar peste consilieri. Un specialist în PR care decide cum se predă algebra. Un sistem care se pretinde meritocratic, dar funcționează pe baza unei ierarhii feudale cu diplomă de „Excelent Manager”.

Poate că adevărata reformă nu începe prin a schimba regulile, ci prin a recunoaște că, uneori, cei care le scriu n-au nici o competență să o facă.

Restul e doar muzică de fundal, cîntată, desigur, de un pianist care conduce psihologi. Evident, și pianul e dezacordat, dar nici măcar pianistul nu își mai dă seama pentru că nu mai e pianist de mult, e leader peste psihologi și acum caută, pe ChatGPT Codul Deontologic, care, ce să vezi, nu e scris pe partitură.

Diana Nicolescu, psiholog și psihoterapeut, are un master în Științe Cognitive. Este membră a Colegiului Psihologilor din România și membră a Asociației Române de Terapii Scurte Orientate pe Resurse și Soluții.