Mihaela Petrov

Debutul lui Victor Brauner pe scena avangardei românești are loc în anul 1923 prin realizarea unui afiș pentru teatrul Insula înființat de poetul Barbu Fundoianu.

Ea devine cea de-a treizeci și una artistă care expune la Art of This Century în 1943, „una prea mult“, avea să spună Peggy Guggenheim cînd Max Ernst, îndrăgostit de Dorothea Tanning, o părăsește.

Stabilit la New York în 1980, George Condo lucrează mai mulți ani în atelierul lui Andy Warhol (Factory), unde îi cunoaște pe Jean-Michel Basquiat și Keith Haring, cu care se împrietenește.

Anul 1965, cel al „călătoriei triumfale“ a cuplului Gala și Salvador Dalí la Perpignan, este o astfel de înscenare.

Victor Brauner își amintește cum, asistînd ascuns în dosul ușii la ședințele de spiritism organizate de tatăl său, ar fi fost martorul levitației unui personaj ales la întîmplare.

Artista pictează ușile interioare și mobilierul casei, în timp ce Max Ernst acoperă pardoseala cu un mozaic pe al cărui centru este înfățișat un uriaș liliac în zbor pentru a îndepărta „spiritele rele“.

Internată la începutul anilor 1950 într-un spital de psihiatrie în urma unei grave depresii, pictura este singura ei alinare.

Pentru Victor Brauner, un prim contact cu arta extra-europeană a avut loc odată cu debutul său pe scena avangardei românești cu ocazia primei expoziții internaționale de artă plastică din România.

Lucrarea poate fi interpretată ca o aluzie la legătura amoroasă pe care Maria Martins o întreține cu Marcel Duchamp timp de mai mulți ani.

Max Ernst declara că „persoana căreia îi datora cel mai mult de-a lungul carierei sale a fost Alexander Iolas, fără sprijinul căruia nu ar fi avut același succes“.

Interesul manifestat de Victor Brauner pentru legende și mituri este oglindit încă de la debutul pictorului pe scena avangardei românești.

Autorul distinge erotismul corpului de cel al sentimentelor (al inimii) și de cel spiritual.

Zece ani mai tîrziu, evenimentul regizat de Spoerri la Milano, „Ultima cină.

Alăturate conținutului viselor, miturile devin revelatoare ale unui „tezaur colectiv“ și punctul de plecare al noilor creații suprarealiste.

În 1930, Victor Brauner se află pentru a doua oară la Paris, unde îl vizitează în repetate rînduri pe Constantin Brâncuși, care îi încredințează un aparat fotografic

Lucrarea este interpretarea gravurii lui Rembrandt van Rijn din anul 1652 cunoscută cu titlul Alchimistul, Alchimistul acasă în laboratorul său și, mai tîrziu, Faust.

Expoziţia marchează colaborarea dintre Jacqueline Victor-Brauner şi muzeele franceze, cărora văduva artistului le donează un număr important de tablouri, sculpturi, lucrări de grafică