„Erotismul nu a fost o valoare revendicată de suprarealism de la începuturile sale“, scrie Sarane Alexandrian, autorul Istoriei literaturii erotice, precizînd că, pînă la sfîrșitul celui de-al doilea război mondial, cuvîntul erotism nu apare decît de patru ori în scrierile suprarealiste. Mai întîi, văzînd în erotism o expresie a spiritului modern, Robert Desnos, contrariat de definiția erotismului ca termen medical – Amour maladif din Petit Larousse –, îi prezintă lui Jacques Doucet în 1923 un text care ar fi trebuit să facă parte dintr-o plănuită bibliotecă erotică a creatorului de modă (Robert Desnos, „De l’érotisme dans ses manifestations écrites et du point de vue de l’esprit moderne“). În 1931, René Char publică în revista Le Surréalisme au service de la révolution un text despre statutul erotismului, cu titlul „L’Esprit poétique“. În aceeași revistă, cuvîntul erotism apare în numărul 5 din mai 1933 într-un text semnat de Salvador Dalí, pentru care noțiunea de erotism este legată de fabricarea „obiectelor cu funcționare simbolică“. În L’Amour fou (1937), André Breton invocă un „erotism voalat“ ca o condiție a frumuseții convulsive. În revista Néon din 1948, cuvîntul erotism apare de patru ori sub semnătura lui Sarane Alexandrian (Sarane Alexandrian, „Sexe(s) exquis sans dessus (ni) dessous: Érotisme surréaliste“, Mélusine, 2006).
Georges Bataille publică, în 1957, volumul al cărui titlu, L’Érotisme, avea să reprezinte un nou capitol în istoria gîndirii moderne, văzut prin prisma unei filozofii a raporturilor sexuale. „Erotismul este un aspect al vieții interioare. Ne înșelăm căutînd fără încetare în afară un obiect al dorinței. Acest obiect corespunde dorinței interioare“, scrie Bataille în primul capitol al cărții sale. Autorul distinge erotismul corpului de cel al sentimentelor (al inimii) și de cel spiritual. În urma publicării volumului lui Bataille, Breton decide organizarea celei de-a VIII-a expoziții internaționale a suprarealismului (EROS), care a avut loc la Galeria Daniel Cordier (decembrie 1959 – februarie 1960). Împărțită în trei secțiuni, expoziția, reunind șaptezeci și cinci de participanți din 19 țări, prezintă lucrări semnate de Giorgio de Chirico (Le Retour du poète), Miró (L’objet du couchant), Giacometti (Objet invisible / Mains tenant le vide) pentru a ilustra erotismul creației suprarealiste de la debutul mișcării pînă la sfîrșitul anilor 1930, apoi pe cele ale suprarealiștilor activi pînă la data expoziției: Hans Bellmer (La Poupée), Meret Oppenheim (Le Couple, Le Festin), Mimi Parent (Crypte du fétichisme, Masculin / Féminin), André Breton (La Galvanisation) și pe cele unor invitați din afara mișcării suprarealiste, printre care Jasper Johns (Large Target) și Robert Rauschenberg (Bed). În căutarea conturării „noului mit“, expoziția din 1959 se înscrie pe linia celei organizate la Galeria Maeght în 1947, de astă dată cu intenția de a demonstra că erotismul este un element constant al creației de pretutindeni. În catalogul expoziției suprarealiste din anul 1938, Erotismul este definit prin ceremonia fastuoasă într-un subteran, iar scenografia expoziției consacrate Eros-ului, concepută de Marcel Duchamp ca un „labirint erotic“, amintește de aceea a expoziției suprarealiste din 1938 după indicațiile sale. În 1959, spațiul expoziției, imaginat sub formă de grote diferit colorate în roz, verde, negru și roșu, avea să fie construit pentru a simboliza tematica fiecărei săli, dorința erotică, sexul, fetișismul. Intrarea în prima încăpere printr-o perdea din perle, o grotă sugerînd pătrunderea într-o lume viscerală, urmată de culoarul suspinelor și de Sala dorințelor, cu pereții și plafonul „mișcător“ tapetat cu mătase roz, au fost realizate conform indicațiilor lui Duchamp pentru a simboliza sexul și dorințele erotice. Sala principală, Pădurea sexului (La fôret du sexe), tapetată în catifea verde și decorată cu „stalactite și stalagmite“, este impregnată cu parfumul Flatterie, pentru a aminti de portretul fotografic al lui Marcel Duchamp din anul 1921 reprezentînd un personaj feminin, Rrose Sélavy (alter ego al artistului), portret reprodus pe eticheta unui flacon de parfum, Belle Haleine, Eau de Voilette. În aceeași sală, suspendată de tavan, Păpușa lui Hans Bellmer este reflectată în patru oglinzi așezate pe podea. Cea de-a treia sală, o încăpere tapetată în negru, Cripta fetișismului, este „camera relicvar“ realizată de Mimi Parent prin alăturarea a douăzeci și una de cutii conținînd obiecte simbolice create de suprarealiști. Întreaga înscenare sugerează parcursul interiorului unui „aparat organic“ menit să trezească cele cinci simțuri ale vizitatorilor (Claire Boustani, VIII-e Exposition inteRnatiOnale du Surréalisme ÉROS, 1959-1960). Despărțită de restul încăperilor printr-un grilaj, Camera Fetișurilor, colorată în roșu, urmărea realizarea unei „legături organice“ a vizitatorului cu lucrările expuse, culminînd cu Festinul, prin care sexualitatea și gastronomia erau alăturate. În timpul vernisajului expoziției, personalități din lumea artei au fost invitate să ia parte la banchetul organizat de Meret Oppenheim, unde bucatele erau așezate pe trupul unei tinere femei cu obrazul aurit, o aluzie la apetitul erotic comparat cu antropofagia, prin care artista ironiza „sadismul“ consubstanțial erosului suprarealist și pulsiunile devoratoare pe care Freud le asociază cu dorința erotică. „Oare femeia suprarealistă nu ar fi acel «curcan» împodobit cu panglici și arătat ca un trofeu?“, chestionează Didier Ottinger opinia admiratorilor obiectului suprarealist intitulat Ma gouvernante. Realizat de artistă în anul 1936, obiectul în care feminitatea, metamorfozată într-o pereche de pantofi albi legați cu sfoara care îi unește într-un trofeu „ca pe o friptură“, este oferit pe un platou (Dictionnaire de l’objet surréaliste, Gallimard, 2013). Festinul și obiectul realizat de Meret Oppenheim amintesc de „obiectele cu funcționare simbolică“ create de Salvador Dalí la începutul anilor 1930 pe care pictorul le descrie astfel: „Încă de la început, am văzut acțiunea și devenirea obiectului suprarealist sub semnul erotismului, iar întrucît el este obiectul iubirii, după ce am vrut să-l acționăm, am vrut să-l mîncăm“ (Le Surréalisme au service de la révolution, 1933).
.jpg)
Afișul expoziției EROS, un colaj fotografic creat de Mimi Parent, este invitația la o imaginară apropiere tactilă de meșa părului autoarei introdusă într-un veston bărbătesc în chip de fetiș. O invitație asemănătoare, Prière de toucher, apare pe coperta catalogului expoziției din 1947 reprezentînd un sîn confecționat dintr-un material elastic și colorat în roz, conform indicațiilor date de Marcel Duchamp. Conceput sub forma unei cutii de scrisori realizate la sugestia lui Duchamp, catalogul expoziției din 1959, cu titlul Boîte alerte – missives lascives, conține un lexicon succint al erotismului, prefațat de Breton, și o serie de texte sub formă de scrisori și obiecte ambalate în plicuri diferit colorate și „timbrate“ cu imaginea unui bust feminin dezgolit. Pentru ediția de lux, Duchamp propune realizarea a două obiecte din stofă viu colorate asemănătoare mănușilor de bucătărie în care Mimi Parent introduce două obiecte pentru a reprezenta sexele, Masculin / Feminin. În discursul adresat vizitatorilor expoziției, Breton declară: „Concepția suprarealistă în privința erotismului refuză din capul locului tot ce ține de glumele fără perdea“. În 1921, Marcel Duchamp conferise „dublului“ său feminin numele de Rrose Sélavy cu înțelesul de Éros c’est la vie. La începutul anilor 1960, erotismul devine o temă recurentă în creația suprarealiștilor. În tabloul Dimineața (1962), Victor Brauner propune o nouă imagine a erosului. Alain Jouffroy descrie tabloul în monografia dedicată pictorului: „Obrazul unui bărbat și capul unui pește încoronate cu un semn negru sînt integrate în figura unei femei cu patru sexe și cu picioare de pasăre. Oferită cu calm privirii în inocenta sa monstruozitate, poartă pe brațe o mască-cagulă pe care sînt pictați doi ochi. Ea are aerul de a oferi astfel vidului o mască a clarviziunii“ (Alain Jouffroy, Victor Brauner, Fall, 1996). În tabloul intitulat Reverie (1964), pictorul alătură reveria erotică dragostei și poeziei.
Foto 1: Afişul expoziţiei EROS, 1959
Foto 2: Victor Brauner, Reverie, 1964
