Născută în 1930 la Neuilly-sur-Seine, Niki de Saint Phalle își petrece adolescența în Statele Unite, unde devine fotomodel al caselor de modă, prezență remarcată de revista Vogue. La începutul anilor 1950 începe să picteze și revine la Paris, alăturîndu-se grupului Nouveau Réalisme din care făceau parte Arman, César, Yves Klein, Jean Tinguely, Christo, Mimmo Rotella, Daniel Spoerri. În 1955 se instalează într-un atelier din Impasse Ronsin înpreună cu sculptorul elvețian Jean Tinguely și inițiază o suită de performances în aer liber care aveau să devină curînd celebre în lumea artei. Instalațiile sale, un amalgam de obiecte găsite acoperite cu un strat alb de culoare, sînt prevăzute cu recipiente, baloane conținînd culori diferite. Artista, înarmată cu o pușcă, le „țintește“, obținînd astfel explozii de culori care se preling pe formele modelate în ghips, o „acțiune“ prin care panourile monocrome devin reliefuri pictate. Les Tirs (Shooting Paintings) oglindesc revolta artistei împotriva convențiilor și tiparelor societății dominate de „patriarhii“ masculini (La mort du patriarche / Moartea patriarhului, 1962). Internată la începutul anilor 1950 într-un spital de psihiatrie în urma unei grave depresii, pictura este singura ei alinare: „Am început să pictez la nebuni… Am descoperit universul sumbru al nebuniei și vindecarea ei, am învățat să-mi traduc în pictură sentimentele, spaimele, violența, speranța și bucuria“ (Niki de Saint Phalle, „L’art comme thérapie“ / „Arta ca terapie“). Tirurile devin o modalitate de exorcizare a sentimentelor artistei pe care ea le va dezvălui în punerea în scenă a filmului Daddy (1973), amintind de violul căruia îi fusese victimă la unsprezece ani și despre care avea să vorbească public abia la vîrsta de șaizeci și patru de ani. Pregătită pentru a fi „împușcată“, Mireasa, o sculptură în ghips de mari dimensiuni, o reprezintă pe artistă pentru a simboliza eșecul căsătoriei sale cu un bogat poet american (La Mariée, 1963). Bustul miresei, acoperit cu o mulțime de „bebeluși“ (păpușele din celuloid), trimite la statutul conferit femeii ca mamă și soție.
La începutul anilor 1960, fascinat de „furia“ cu care tînăra artistă țintește obiecte alcătuindu-și lucrările, Jean Tinguely, cunoscut pentru sculpturile sale „mișcătoare“ (Méta-Matic), participă la montarea panourilor pregătitoare pentru Les Tirs, al căror mesaj anarhic este adeseori perceput de către spectatori ca o înscenare ludică, extravagantă. Datorate hazardului, distrugerea și recrearea ansamblurilor de obiecte fac parte din programul celor doi artiști. Camaraderească și amoroasă, benefica lor relație conduce la realizarea unor opere monumentale în care contribuția fiecăruia devine o depășire exemplară. Împreună cu Tinguely, Niki de Saint Phalle este invitată în 1966 să participe la proiectul inițiat de Pontus Hultén, directorul muzeului de artă modernă din Stockholm (Moderna Museet). Conceptul expozițional pornea de la idei novatoare, prin care arta, adresîndu-se tuturor (arta pentru toți), devenea pluridisciplinară și participativă. O instalație de mari dimensiuni, Ea – Catedrala (She – A Cathedral), de 28 de metri lungime, 9 metri lățime și 6 metri înălțime, avea să reprezinte o uriașă femeie culcată, așezată într-un spațiu amenajat special. Realizată de sculptorul Jean Tinguuely după modelul de mici dimensiuni propus de artistă, structura din sîrmă de fier urma să fie acoperită cu un strat din ghips pictat de Niki de Saint Phalle. Monumentala sculptură putea fi vizitată în interior, unde erau montate diferite „surprize“ pentru vizitatorii curioși să pătrundă în interiorul Catedralei. Ei aveau să descopere două canapele pentru îndrăgostiți, un acvariu cu pești aurii, un bar dotat cu băuturi ale căror recipiente din sticlă urmau să fie distruse de un mare ciocan acționat mecanic, un tobogan pentru copii, o expoziție de pictură cu lucrări semnate de Paul Klee, Jean Dubuffet și Jean Fautrier, un cinematograf care prezenta secvențe din filmul Luffar-Petter (Peter vagabondul), realizat în 1921 cu participarea Gretei Garbo și altele. Amintind de Venus din Willendorf, sculptura este prefigurarea Mamei ancestrale, a spiritului universal dătător de viață, simbol al fecundității. În viziunea artistei, vizitatorul care pătrundea în trupul Marii Mame printr-o intrare amintind de o grotă (vulva) era asemuit cu „embrionul“ care devenea la ieșire un „nou-născut“, parcursul urmat de vizitator fiind înțeles ca o inițiere în „misterele“ noii arte. Adresată marelui public (optzeci de mii de vizitatori), expoziția care a avut loc între 4 iunie și 4 septembrie 1966 urma să fie demontată, iar uriașa sculptură să fie distrusă, conform voinței autoarei. Catalogul cu titlul Hon – en katedral, publicat în 1967, prezintă etapele creației și documentarea expoziției, generos redate prin texte și fotografii.
.jpg)
În 1965, reprezentările feminine sînt numite Nana, o prezență nelipsită în creația artistei începînd cu acest an. Pictate în culori complementare, atrăgătoare, sculpturile întruchipează un personaj feminin, deopotrivă protector și amenințător prin supradimensionare: „Reprezint femeia, amplificată, modernă, aflată la putere și a sa manie a grandorii“, explica Niki de Saint Phalle. Relația ei cu sculptorul Jean Tinguely, cu care se căsătorește în 1971, este mărturia felului în care cei doi artiști înțeleg lupta și uniunea contrariilor feminin/masculin, generatoare ale creațiilor realizate împreună. În 1967, amîndoi sînt invitați să reprezinte Franța la expoziția internațională de la Montréal, unde o nouă instalație a lor, Paradisul fantastic, alcătuită din nouă figuri monumentale viu colorate realizate de Niki de Saint Phalle și șase sculpturi cinetice monocrome construite de Jean Tinguely, constituie ansamblul unui fantastic „dialog“ feminin/masculin. În 1983, cei doi artiști creează o nouă operă monumentală, un omagiu adus compozitorului Igor Stravinsky, lucrare cunoscută sub numele de Fîntîna automatelor sau Fîntîna Stravinsky, situată în imediata apropiere a Centrului Pompidou din Paris. Șaisprezece sculpturi „plutitoare“, printre care Pasărea de foc, Privighetoarea, Cheia sol, Sirena, Dragostea, Inima, sînt însoțite de un amuzant bestiar. Ansamblul oferă un fascinant spectacol în aer liber animat de mișcările „mașinăriilor“ fantastice ale sculpturilor și de jocul fîntînilor arteziene, ale căror jeturi de apă, diferit concepute pentru fiecare element, sugerează o partitură muzicală. Realizat în decursul unui singur an (1982-1983), ansamblul creat de Niki de Saint Phalle și Jean Tinguely dezvăluie perfecta armonie a viziunilor celor doi artiști.
În 1979, Niki de Saint Phalle inițiază un alt proiect monumental, Grădina taroturilor (Il Giardino dei Tarocchi) a cărui realizare avea să dureze douăzeci de ani. Situată în Toscana, „grădina“ este un ansamblu de construcții care îmbină sculptura și arhitectura, pictura și arta decorativă. Pornind de la ideea realizării unui complex care să „ilustreze“ Marile Arcane ale jocului divinatoriu cunoscut sub numele de Jeu de Marseille, artista realizează o grădină a bucuriei, loc de vis al întîlnirii dintre om, natură și artă. Construcția sculpturilor din beton acoperit cu mozaicuri din ceramică, sticlă, oglinzi și alte materiale, așezată pe structura realizată de Jean Tinguely, este concepută ca un habitat, un model de „locuire“ într-un spațiu magic, reprezentare a cutezătorului vis al artistei angajate în combaterea convențiilor societății moderne în care locul rezervat femeilor creatoare continua să fie unul secundar. Împărăteasa, reprezentînd spiritul și energia feminină, fertilitatea și protecția, al cărei interior este compartimentat în încăperile unde artista locuiește pe parcursul realizării întregului proiect, este un omagiu adus imaginației creatoare feminine. În artă, „visul înseamnă totul, tehnica nu înseamnă nimic, ea poate fi învățată“ este fraza prin care Jean Tinguely o încuraja pe artistă la începutul carierei sale. Ani mai tîrziu, el o numește „cea mai mare sculptoriță a timpurilor moderne, a tuturor timpurilor!“.
Anul acesta, expoziția prezentată la Grand Palais în colaborare cu Centrul Pompidou din Paris (26 iunie 2025 – 4 ianuarie 2026) aduce un omagiu celor doi artiști, Niki de Saint Phalle și Jean Tinguely, alături de Pontus Hultén, cu participarea căruia „utopia, în a cărei înfăptuire ei credeau cu pasiune, a devenit realitate“, cum spune curatoarea expoziției, Sophie Duplaix.
Foto 1: Ea - Catedrala, Moderna Museet, 1966
Foto 2: Les Nanas au pouvoir
