Extraordinara rețea a galeriilor înființate de Larry Gagosian la New York, San Francisco, Londra, Paris, Basel, Atena și Hong Kong nu ar fi existat fără modelul unei astfel de rețele, un adevărat „imperiu al artei“ creat de Alexander Iolas începînd cu anii 1950. Născut în 1908 la Alexandria într-o familie de negustori greci stabiliți în Egipt, Alexander Iolas (Constantin Coutsoudis) studiază în anii 1920, la Berlin, muzica și dansul, fiind apreciat la festivalurile care aveau loc la Salzburg. În 1935 se stabilește la New York, unde dansează la Metropolitan Opera. Își încheie cariera de balerin la vîrsta de 37 de ani pentru a deveni, în 1945, directorul galeriei Hugo din New York. Expoziția inaugurală a galeriei din noiembrie 1945, intitulată „The Fantastic in Modern Art“, a fost organizată de Charles Henri Ford și Parker Tyler, editorii revistei suprarealiste View. În 1947, galeria găzduiește un spectacol organizat de Nicolas Calas și proiectat de Frederick Kiesler, Bloodflames 1947, ultima manifestare colectivă a grupului suprarealiștilor exilați în timpul războiului la New York. În același an, René Magritte expune la Hugo Gallery, expoziție care îi aduce recunoașterea internațională. Pictorul, pe care Iolas îl va reprezenta pînă la sfîrșitul carierei sale, realizează în 1953 un portret-omagiu al susținătorului său, Le Bon exemple, în care galeristul, în haine de călătorie, stînd în picioare și ținînd în mînă o umbrelă, „plutește“ deasupra inscripției „Personaj așezat“ care amintește de tabloul reprezentînd o pipă însoțită de inscripția „Aceasta nu este o pipă“ din anul 1929. Descoperit de Iolas, Andy Warhol are o primă expoziție personală la Hugo Gallery în 1952 cu titlul „Fifteen Drawings Based on the Writings of Truman Capote“. Portretul galeristului realizat de Warhol în patru variante diferit colorate avea să facă parte din seriile de portrete ale unor personalități celebre în întreaga lume. Împreună cu fostul dansator Brooks Jackson, Iolas deschide la New York, în 1955, Jackson-Iolas Gallery, urmînd să creeze o rețea de galerii sub propriul său nume la New York, Geneva, Paris, Roma, Milano, Zürich, Madrid și Atena.
În articolele consacrate personalității sale, Iolas este numit „Alexandru cel Mare al artei secolului XX“. El avea să reprezinte în galeriile lui mai multe generații de artiști printre care Giorgio de Chirico, Picasso, Magritte, Max Ernst și Dorothea Tanning, Victor Brauner, Roberto Matta, Leonor Fini, Niki de Saint Phalle și Jean Tinguely, Martial Raysse, Yves Klein, Ed Ruscha, Yannis Kounellis, Takis, Fassianos, Pavlos și mulți alții. Conform unei promisiuni făcute lui Max Ernst, Iolas închide galeriile sale, în urma decesului pictorului în 1976, păstrînd-o numai pe cea din New York. La sărbătorirea a 80 de ani, în prezența ministrului francez al Culturii, a mai multor directori de muzee și colecționari importanți din întreaga lume, Max Ernst declara că „persoana căreia îi datora cel mai mult de-a lungul carierei sale a fost Alexander Iolas, fără sprijinul căruia nu ar fi avut același succes“, își amintește Wieland Schmied. Mai multe anecdote relatate de personalități din lumea artei se referă la relația pe care galeristul o avea cu diferiți artiști, printre care vizita făcută de Iolas la atelierul lui Pablo Picasso. Dorind să achiziționeze un tablou pe care pictorul nu voia să-l vîndă, Iolas îl vizitează aducînd cu el o valiză plină cu bancnote și spunînd că vrea să cumpere o lucrare. În timp ce Picasso era ocupat cu numărarea bancnotelor, galeristul a ales tocmai tabloul pe care pictorul refuzase în repetate rînduri să-l vîndă. Victor Brauner, a cărui recunoaștere în Statele Unite a avut loc odată cu prima expoziție organizată de Iolas la Hugo Gallery în 1949, povestea despre vizitele pe care galeristul le făcea în atelierul din strada Perrel la sfîrșitul fiecărui an. Iolas venea cu o cutie mare ambalată ca un cadou de Crăciun, pe care Brauner o desfăcea cu mare nerăbdare. Pictorul împrăștia bancnotele din pachet în întreaga încăpere cîntînd și dansînd, bucuros că avea să poată lucra în continuare lipsit de grijile materiale care-i marcaseră în trecut existența. Iolas avea să-i consacre numeroase expoziții în galeriile sale din New York, Paris și Milano și să păstreze unele din tablourile achiziționate pentru colecția din casa de la Atena unde și-a petrecut ultimii ani ai vieții (Nașterea materiei, 1940; Marele Motan, 1962; Reverie, 1964; Mama miturilor, 1965). Începînd cu anul 1949, lucrările lui Victor Brauner sînt expuse aproape în fiecare an în galeriile sale în timpul vieții artistului și după decesul acestuia, cînd Iolas îi dedică mai multe expoziții-omagiu însoțite de cataloage și un album realizat împreună cu Jacqueline Brauner în anul 1976, Onomatomania lui Victor Brauner. Prin intermediul lui Alexander Iolas, Brauner cunoaște mai mulți colecționari de renume printre care se numără Dominique de Menil la Houston, una dintre cele trei surori Schlumberger care, în urma recomandărilor galeristului, aveau să fie pasionate de opera pictorului născut în România. În amintirile lui Niki de Saint Phalle, Iolas este mecena care o lansează pe scena artei împreună cu partenerul ei, sculptorul Jean Tinguely, pentru a deveni perechea de artiști cea mai apreciată în lumea artei începînd cu anii 1960.
Alexander Iolas este și unul dintre cele mai extravagante personaje printre artiștii care-l înconjoară, devenit celebru pentru fabuloasele petreceri pe care le organiza cu ocazia vernisajelor la galeriile sale. André Mourgues, prietenul cel mai apropiat al galeristului, spunea: „Iolas a fost o persoană complet pozitivă, iubea totul și iubea pe toată lumea, era întru totul pozitiv în dragostea lui de viață. Dar, mai presus de toate, adevărata lui religie era arta“. În urma decesului mai multor artiști de care se simțea apropiat și pe care îi respecta, Iolas închide, la mijlocul anilor 1980, galeria newyorkeză și se instalează la Atena cu intenția de a contribui la viața artistică a orașului. Construiește o impozantă vilă pe un teren generos în cartierul Agia Paraskevi de la periferia orașului, un palat care reunea într-un decor eclectic marmura și sticla venețiană, statui antice greco-romane, obiecte de cult bizantine și altele aparținînd Egiptului antic, piese de mobilier în stiluri și din epoci diferite asociate cu piese de design modern și o importantă colecție de artă modernă, lucrări asamblate în maiestuoase „instalații“ concepute conform viziunii galeristului. La comanda lui Iolas, Andy Warhol, folosind fotografia unui bust antic din bronz, realizează în 1982 seria de gravuri „Alexander the Great“, punînd accent pe conturul profilului cu părul ondulat al marelui rege devenit astfel „superstar al artei pop“, pentru a trimite la asemănarea cu fotografiile tînărului Iolas pe care le avea la îndemînă. La comanda lui Alexander Iolas, Warhol inițiază în 1985 o nouă serie de lucrări, „Sixty Last Suppers“, pentru care folosește fotografiile picturii murale realizate de Leonardo da Vinci între anii 1494 și 1497 pentru refectoriul mănăstirii dominicane Santa Maria delle Grazie din Milano. Lucrările din seria realizată de artistul american au fost prezentate în expoziția organizată de Iolas în 1986, ultima expoziție din timpul vieții lui Andy Warhol. Pictorul și galeristul se sting din viață la New York în anul următor. În ultimii ani petrecuți la Atena, Alexander Iolas inițiază demersurile donației pe care dorea să o facă statului grec lăsînd moștenire casa care ar fi urmat să devină muzeu și o parte importantă din colecția sa de artă modernă. Victimă a unor intrigi și a unor informații înșelătoare, defăimat de presa din Grecia care-l acuza de comerț ilicit cu antichități, ministrul Culturii Melina Mercouri îi refuză donația testamentară. Galeristul donează un număr important de lucrări muzeelor de artă modernă din New York, Paris și Macedonia. După moartea sa, casa care ar fi urmat să devină muzeu a fost abandonată și a ajuns o ruină, obiect al jafurilor de tot felul și refugiul celor fără adăpost, iar imaginea lui „Alexandru cel Mare al artei secolului XX“ a fost și ea uitată.
Foto 1: Casa Iolas, Atena
Foto 2: Andy Warhol, Alexander the Great, 1982
Foto 3: René Magritte, Exemplul bun, 1953
.jpg)
