Maria Martins, născută în 1894 la Campanha, în Brazilia, a început să sculpteze la vîrsta de treizeci de ani. Căsătorită cu diplomatul brazilian Carlos Martins, îl însoțește în misiunile sale la Copenhaga și Tokyo, apoi în Belgia, unde sculptorița experimentează modelajul în lut, realizînd o serie de portrete. Începînd cu anul 1940 trăiește la New York și expune în instituții publice la Philadelphia și New York. În 1941 are o primă expoziție personală intitulată Maria, la Corcoran Gallery of Art din Washington, unde Nelson Rockefeller achiziționează o sculptură pentru Museum of Modern Art din New York. În 1943 închiriază un atelier în Park Avenue și expune la Valentine Gallery alături de Piet Mondrian (Mondrian: New Paintings și Maria: News Sculptures). Martins expune opt sculpturi inspirate de figurinele simbolizînd fertilitatea din Amazonia și achiziționează tabloul lui Piet Mondrian Broadway Boogie Woogie, pe care îl donează în același an Muzeului de Artă Modernă (MoMA). Două dintre lucrările ei, Francis și Yara, sînt achiziționate de Metropolitan Museum of Art și de Philadelphia Museum of Art. La New York frecventează cercul din jurul lui Peggy Gugenheim și se împrietenește cu artiștii aflați în exil, Jacques Lipchitz, Max Ernst, Yves Tanguy, Fernand Léger. „Martins oscila între a fi «prea străină» pentru arta din Brazilia și «prea brazilian㻓 pentru arta internațională (Isabella Rjeille, Maria Martins: désir imaginatif, 2022). În anul 1942 participă la expoziția First Papers of Surrealism, prima manifestare a grupului aflat în exil la New York. Suprarealiștii o adoptă cu entuziasm: „E tînăra minunată care, în clipa aceasta, atît de umbrită de genele ei, se învîrte în jurul marilor plute de cretă în ruină din America de Sud și din partea căreia ar fi de ajuns doar o privire pentru a suspenda în fiecare propriul simț al beligeranței“ (André Breton, Prolégomènes à un troisième manifeste du surréalisme ou non, 1942).
„Multă vreme am crezut că visam că sînt liberă“, declara sculptorița. Dorința și pasiunea, nostalgia vegetației sălbatice a pădurilor amazoniene, a miturilor populației indigene și a imaginilor zeițelor și monștrilor cu aspect „senzual și barbar“ sînt reflectate în sculpturile realizate în bronz de Maria Martins. Amintind de insecta numită Călugărița (Mantis religiosa), figurile feminine sînt deopotrivă protectoare și devoratoare. Marele Șarpe (Cobra Grande, 1942) este hibridul care ia naștere din împreunarea unei femei cu un șarpe, șarpele femelă sau Marea zeiță a fluviului Amazon înconjurată de liane, zeiță a vegetației tropicale pe al cărei trup o multitudine de sîni simbolizează fertilitatea Marii Mame. În Uirapirú (1944), construcția antropomorfă a unei figuri amenințătoare întruchipînd o zeitate protectoare este alcătuită din elemente vegetale, liane devastatoare. Reprezentînd metamorfozele între uman, vegetal și animal, figurile sînt „apariții“, spirite diafane, încarnări ale elementelor naturii (Tamba-Tajá, 1945). În Cependant / Totuși (1944), corpul feminin, încolăcit de un șarpe, este o plantă carnivoră. Lipsită de propria-i umbră, figura devine prizoniera ei însăși, a propriului imaginar. Sculptura L’impossible / Imposibilul, realizată în 1944, simbolizează ideea imposibilității uniunii contrariilor, lucrare ce avea să fie expusă pe o masă de biliard în expoziția internațională Suprarealismul în 1947 de la Galeria Maeght din Paris. Din busturile a două personaje, alăturate pe un soclu față în față, ies excrescențele amenințătoare ale unor forme animal-vegetale pentru a simboliza atracția și respingerea. Lucrarea poate fi interpretată ca o aluzie la legătura amoroasă pe care Maria Martins o întreține cu Marcel Duchamp timp de mai mulți ani, pînă la începutul anilor 1950. Pentru sculptoriță, pasiunea întîlnirii amoroase este devoratoare, iar creația sa oglindește elaborarea unei mitologii personale – La Route / Drumul, L’Ombre, trop long, trop étroit / Umbra, prea lungă, prea îngustă, 1946; Hazard Hagard, 1947).
Începînd cu anul 1946, inspirat de frumoasa sculptoriță, Marcel Duchamp pornește de la șaptezeci de fotografii pentru a realiza lucrarea cu titlul Étant donnés: 1° la chute d’eau 2° le gaz d’éclairage / Date fiind: 1° cascada 2° gazul de iluminat, elaborată „în secret“ în atelierul său din Greenwich Village, pe care o va finaliza abia în 1966. Conform dorinței sale, lucrarea nu a putut fi expusă decît în anul 1969, după decesul artistului, cînd urma să facă parte din colecția permanentă a Muzeului de Artă din Philadelphia. La capătul unei lungi galerii unde este expusă colecția Arenberg, lucrarea, aflată într-o sală puțin luminată, este constituită dintr-un mare perete dreptunghiular încadrat de o construcție din cărămidă de culoare gri-roz și închis cu o ușă veche din lemn cu două canaturi, achiziționată de artist în timpul unei vizite făcute cuplului Gala și Salvador Dalí la Cadaqués. Concepută ca o dioramă, lucrarea din spatele peretelui poate fi contemplată prin două orificii perforate în ușă. Primul plan sugerează ieșirea dintr-o grotă întunecată într-un peisaj unde trupul gol al unei femei culcate, cu coapsele depărtate, este așezat pe un pat din crengi și frunze uscate. Amintind de tabloul lui Gustave Courbet L’Origine du monde / Originea lumii, din 1866, torsul feminin este luminat de o lampă cu gaz pentru a accentua erotismul înscenării al cărei plan îndepărtat este dominat de un peisaj inspirat de un sejur petrecut în vara anului 1946 în Elveția. Chiparoși, o stîncă și o cascadă sînt proiectate pe un cer albastru luminos, traversat pe alocuri de nori. Eros și Thanatos, temă întîlnită adesea în creația suprarealistă, domină atmosfera plină de mister a întregului asamblaj. Interiorul, realizat din catifea și piele, crengi și frunze uscate, aluminiu, sticlă, plexiglas, linoleum, o lampă cu gaz și alte materiale, amintește de efectul produs asupra privitorului de dioramele inventate de Louis Daguerre. Întreaga lucrare trimite la trei mici „sculpturi erotice“ (feminin / masculin), realizate de Duchamp la începutul anilor ’50. Un articol publicat în New York Times le califica drept „obiecte bizare“. Feuille de vigne femelle / Frunză de viță femelă din anii 1950 și 1951, lucrare care avea să fie multiplicată în mai multe exemplare, sugerează „mulajul unui sex feminin“, obiect al dorințelor erotice. În 1951, pandantul masculin, un falus realizat din același material (ghips colorat), poartă titlul Objet-dard / Obiect-suliță, un calambur fonetic care trimite la „objet d’art“. Duchamp încheie „trilogia erotică“ în 1954 cu o nouă mini-sculptură (5,6 x 8,5 x 4,2 cm) pe care o intitulează Coin de chasteté / Colț de castitate, ca o trimitere la centurile de castitate medievale. În același an, artistul se căsătorește cu Alexina Sattler-Matisse, iar sculptura, mărturie a fidelității conjugale, a fost păstrată într-o pungă dentară de culoare roz pe noptiera proaspătului cuplu pentru a aminti sfîrșitul aventurilor amoroase ale artistului.
La începutul anilor 1950, Maria Martins revine în Brazilia, unde continuă să creeze, promovînd totodată arta autohtonă. Expune la Muzeul de Artă Modernă din Rio de Janeiro în 1956 un ansamblu de sculpturi văzut de Benjamin Péret ca „viitoarea naștere a unor noi ființe, despre care nu se știe dacă vor fi umane sau nu“. În 1959, sculptorița este invitată de André Breton să participe la expoziția suprarealistă EROS, unde expune lucrarea Prométhée II / Brûlant de ce qu’il brûle / Prometeu II / Arzînd în arderea lui (1948), reprezentînd un modern Prometeu mistuit de flacăra propriei dorințe arzătoare. Admirația lui Breton pentru creația Mariei Martins se vădește în textul publicat cu ocazia expoziției personale de la Julien Levy Gallery din New York (1948), text în care lucrările sculptoriței sînt considerate o restituire a originilor sacrului în artă. Michel Seuphor o numește „marea sculptoriță a suprarealismului“.
Foto 1: Maria Martins, Imposibilul, 1945
Foto 2: Jean-Ernest Aubert, Diorama dragostei
Foto 3: Marcel Duchamp, Date fiind...
.jpg)
.jpg)
