Să citești literatură română e un supliciu?
Cum îi mai împrietenim pe copii cu Ion Creangă, Rebreanu și Slavici, scriitori care au trăit cu secole în urmă, iar tinerii, de multe ori, nu înțeleg nici măcar limbajul pe care aceștia îl folosesc.
Cum îi mai împrietenim pe copii cu Ion Creangă, Rebreanu și Slavici, scriitori care au trăit cu secole în urmă, iar tinerii, de multe ori, nu înțeleg nici măcar limbajul pe care aceștia îl folosesc.
„Clasicii” noștri au fost miruiți ca atare pentru că au fost mai întîi resimțiți drept posibili candidați la „canonizare”, ca „exemplari” adică, demni de urmat, pilduitori în toate cele.
Actul lecturii reprezintă o muncă, un exercițiu dificil, care presupune un efort suplimentar, asemănător cu acela al traducerii dintr-o limbă străină.
Adevărata problemă rezidă în felul în care să-i gestionăm pe clasici. Și cînd spun asta mă gîndesc la obiceiul de a-i cocoța pe piedestaluri prăfuite, de a le ridica statui și de a-i vîrî cu forța în manuale.
Nu sînt eu cea în măsură să le stabilesc valoarea, dar pot spune ce autori îmi vorbesc mai mult decît alții.
Poate că adulții, în loc să se lanseze în reproșuri, ar trebui să se întrebe dacă felul în care le deschidem drumul către lectură e cel mai potrivit.
Tocmai literatura contemporană – cea care poate crea rețeaua – lipsește aproape complet din programele școlare și, implicit, din manuale.
Mai citiți ceva? întreb iar. Și regret imediat, cînd aud ce căutare au cărțile cu coperte sclipicioase, bombonelele, și cele, la fel de siropoase, de dezvoltare personală.