„Doamnă, chiar trebuie să-l citim pe Rebreanu? E așa... despre pămînt și moarte.” Întrebarea vine de undeva din spatele clasei, cu un amestec de revoltă și sinceritate. În jur, cîteva zîmbete complice, cîțiva ochi aruncați spre mobil sau spre fereastră. Oare în cîte clase de liceu s-au auzit întrebări asemănătoare? În felul ei, întrebarea e onestă: elevii întreabă pentru că nu înțeleg de ce să citească ceva ce li se pare atît de puțin legat de preocupările lor.
Toți am auzit profesori și părinți oftînd cînd vorbesc despre „noile generații”, acești „nativi digitali”, care nu mai citesc. „N-au răbdare”, „nu pot urmări un text”, „nu mai înțeleg subtilitățile limbajului” – sînt refrene bine-cunoscute. Dar poate că problema nu e doar la ei. Poate că adulții, în loc să se lanseze în reproșuri, ar trebui să se întrebe dacă felul în care le deschidem drumul către lectură e cel mai potrivit: cu liste de autori „canonici”, cu texte „obligatorii” și mult mai puțin cu încercarea de a trezi bucuria lecturii.
Unii profesori, convinși că se luptă cu morile de vînt, că acești elevi sînt „irecuperabili”, abandonează lupta. Bifează conținuturile din programă, livrează comentarii, pun note, îi pregătesc pe elevi pentru Bac, într-un cuvînt consideră că își fac treaba și totul pare sub control. Dar sînt și profesorii ceilalți – poate nu încă la fel de mulți, dar din ce în ce mai vizibili –, pentru care literatura nu e o listă de nume, ci, cum spune Kundera în Arta romanului, un tărîm divers al existenței și al posibilităților umane. Pentru ei, ora de literatură este un spațiu al dialogului, în care construiesc punți între text și lumea cititorului de azi, ajutîndu-i, astfel, să ajungă la o înțelegere mai profundă, mai nuanțată a omului și a lumii.
Aceste idei devin vii și autentice atunci cînd profesorul le traduce în gesturi mici, concrete, care aduc operele canonice în orizontul de înțelegere și de interes al elevilor. De fapt, a umaniza canonul înseamnă a-l readuce în dialog cu prezentul. O pagină din Ion poate deschide o discuție despre statutul social și nevoia de apartenență, despre diferența dintre „a avea” și „a fi”. Un fragment din Moromeții poate deveni un pretext pentru o reflecție despre libertate sau despre criza comunicării în familie. Baltagul poate fi citit prin lentile critice diverse: morală, feministă, spirituală, arhetipală. Profesorii au multe căi de a deschide textul către cititor: adnotarea textului, realizarea de conexiuni text-text, text-sine, text-lume, pătrunderea gradată în miezul/esența textului, prin întrebări bine gîndite, punerea operelor literare în dialog cu alte arte (muzică, cinematografie, teatru, pictură etc.). O discuție despre ce înseamnă copilăria poate porni, de pildă, de la Amintiri din copilărie și continua cu Kinderland de Liliana Corobca. O reflecție despre felul în care individul se raportează la schimbarea istorică, despre nostalgia unei lumi pierdute și dificultatea de a înțelege prezentul se poate construi pe o paralelă între Moromeții și Sunt o babă comunistă de Dan Lungu. O comparație între Luceafărul și Poema chiuvetei poate scoate la iveală cum iubirea imposibilă/incompatibilă este tratată în epoci, stiluri și viziuni poetice diferite.
Lectura canonicilor poate deveni vie și prin exerciții creative care se bazează pe o bună înțelegere a textului: realizarea unui book-trailer, crearea unei antologii cu versurile preferate ale unui poet studiat, scrierea unei replici pentru o poezie discutată în clasă, punerea în scenă a unei piese studiate sau realizarea unui episod filmat pe baza unei scene dintr-un roman studiat, conceperea copertelor 1 și 4 etc. Activitățile de acest fel nu „simplifică” literatura, ci o aduc mai aproape de sensibilitatea generațiilor actuale.
Pe lîngă „lupta” cu canonicii, pe care e nevoie să-i facă relevanți pentru elevi, profesorii au și ocazia de a le deschide gustul pentru literatura contemporană, mai apropiată de universul lor, dar, în unele cazuri, surprinzătoare prin formulele atît de diferite față de textele de manual cu care sînt obișnuiți. Alegerea textelor și găsirea unui echilibru între scriitorii canonici și cei contemporani nu sînt simple nici pentru profesori, nici pentru autorii de manuale (o spun din experiență). Există constrîngeri ale programei: de a ilustra un anume concept de teorie literară, un anume curent literar, o anumită temă sau anumiți autori din lista canonicilor. Dar la fel de important e să propui texte valoroase, care să poată genera un dialog viu și autentic între text și cititor. E un semn bun că liceenii sînt implicați într-un festival literar precum FILIT și că acordă, la fiecare ediție, un premiu al lor. Pentru că e la fel de important să-i convingem să citească literatura de azi cît e să-i facem să descopere că operele canonice le pot vorbi și cititorilor de azi.
De fapt, poate că adevărata întrebare nu e neapărat ce le propunem elevilor să citească, ci cum îi convingem că merită efortul. Într-o lume în care totul se consumă rapid, lectura poate părea un gest anacronic. Dar tocmai aici e provocarea profesorului: să le arate că lectura te antrenează să stai cu tine, să asculți alte voci, să vezi lumea din unghiuri neobișnuite. Pentru că, înainte de a fi despre examene, școala e despre formarea elevilor ca oameni, iar lectura este, cum spune Todorov în Literatura în pericol, una dintre căile regale către împlinirea fiecăruia dintre noi. De aceea, a-i face pe elevi să descopere gustul și bucuria lecturii înseamnă a-i pregăti să devină cititori autonomi. Cititori de cursă lungă.
Florentina Sâmihăian este profesoară la Facultatea de Litere (Universitatea din București) și autoare de manuale școlare.
