Am invitat patru adolescenți, elevi de liceu și foarte buni cititori (e adevărat!), să scrie despre cîte doi autori dintre cei pe care i-au studiat la școală și să argumenteze pe scurt ce le-a plăcut la unii și de ce nu au rezonat cu alții. În același timp, ei au simțit nevoia să-și spună părerea și despre cum ar trebui predată literatura română generației lor. (A. P.)
● Mara MARINESCU, clasa a IX-a, Colegiul Național Bilingv „George Coșbuc”, București
Ce mă ține la distanță de unii autori? Ce mă apropie de alții? Cînd nu rezonez cu sensibilitatea unor scriitori canonici, mă amuz imaginîndu-mi ce ar crede ei despre contemporanii mei. Sînt convinsă că ar fi scandalizați de felul în care privim lucrurile și, fără îndoială, ar fi reticenți în a citi scrierile de azi. Totuși, ceva mă convinge să îi citesc, să caut legături și să rămîn curioasă, fie că împărțim același timp sau ne despart decenii. Printre elevi se știe deja că în manualele de literatură e o surpriză cînd întîlnești textul unui autor viu, majoritatea sînt morți, dar celebri, așa cum o prietena de la un liceu bucureștean de elită mi-a povestit despre stupoarea pe care au trăit-o colegii ei cînd au aflat că Mircea Cărtărescu e viu și se abate de la „regulă”. Ne lovim de ei de cînd intrăm la școală, acolo unde, cu fiecare an ce trece, le vedem statuile înălțîndu-se. Nu sînt eu cea în măsură să le stabilesc valoarea, dar pot spune ce autori îmi vorbesc mai mult decît alții.
La o primă privire am spune că multe dintre problemele de zi cu zi ale personajelor din romanele studiate și de părinții (părinților!) noștri nu mai sînt actuale. Totuși, lăsînd loc nuanțelor, aș putea da cîteva exemple care, cred eu, rămîn printre noi. O temă care există de ceva vreme în literatură este educația. Sînt și cîteva mame notorii pentru sacrificiile pe care le-au făcut pentru a-și trimite copiii la școală. De pildă, Smaranda sau Catrina Moromete. Diferența o face condiția fiecăreia. Dacă Smaranda vedea în educație șansa lui Nică de a-și depăși condiția socială cu demnitate, Catrina Moromete are toată încrederea că, prin educație, copilul va scăpa de datorii și de instabilitate. Dar nu există și azi atîtea familii care strîng bani pentru a-i trimite pe copii la studii? În școala primară, nu mi-a plăcut Amintiri din copilărie, nici în gimnaziu. Nu avea ce să îmi placă, din moment ce nici măcar nu înțelesesem toate cuvintele. Acum, în schimb, îmi face plăcere dacă am ocazia să și ascult pe cineva explicîndu-mi cînd citesc. În cazul lui Creangă, problema nu cred că vine în ceea ce privește opera în sine, ci apare în momentul (uneori prematur) în care este recomandată. Cît despre Moromeții, am certitudinea că un astfel de roman ajunge mai greu la generația mea dacă nu este însoțit de un contex bine explicat. Apoi nu mai e nici o surpriză că unora le va și plăcea, dar e nepotrivit să existe așteptarea ca un adolescent să rezoneze din prima cu astfel de texte.
Primul autor care îmi vine în minte în minte este Topîrceanu, deși poate că ar fi nedrept să spun că nu îmi mai transmite nimic. Spun „primul“ pentru că, în poezie, el a declanșat întîiul moment în care m-am întrebat dacă îmi place sau nu ce citesc. Apare cel mai des în clasele primare, atunci cînd, sper eu, nimeni nu are deja impusă o imagine prefabricată asupra literaturii, iar plăcerea de a citi și a asculta sînt cele care primează. Trece și perioada serbărilor (unde este un adevărat hit!), apoi aflăm despre alți poeți. Și totuși, de ce poeziile lui Arghezi sau ale Magdei Isanos îmi spun ceva mai mult decît ale lui Topîrceanu? Cu siguranță, are de a face cu diversitatea scrierilor lor, dar mă refer acum la efectul pe care l-aș obține dacă aleg cîte o poezie de la fiecare și le pun în paralel. La Arghezi mă surprinde mereu multitudinea chipurilor pe care realitatea le poate lua cînd e transpusă în cuvinte, expresivitatea formulărilor („E pardosită lumea cu lumină, / Ca o biserică, de fum și de rășină”), pe cînd Topîrceanu („Vin’ cu mine să ne pierdem în zadar / Printre galbenele rariști de stejar, / Cu sfioase campanule și sulfine, / Pe cărări pe care nimeni nu mai vine”), în afara unor „expresii frumoase”, nu mă atinge în nici un fel. Sînt conștientă că o adolescentă de la începutul secolului trecut avea un alt tip de sensibilitate, sînt conștientă și că literatura a căpătat multe alte forme de atunci și nu neg importanța fiecărui scriitor, dar nu pot spune că rezonez cu textele de acest gen.
Lista de lecturi obligatorii nu stîrnește prea des entuziasm. Chiar cred că textele merită parcurse, dar nu sînt prea încrezătoare în ceea ce privește evaluarea elevilor pe baza comentariilor. Unde mai e plăcerea de a descoperi o poveste dacă știi de dinainte ce trebuie să scrii despre ea ca să treci „examenul maturității”? Nu ignorarea scriitorilor canonici e soluția, ci discutarea lor, compararea lor cu opere din literatura recentă și analizarea lor onestă, urmată de informațiile deja scrise despre ei. E limpede că literatura pe care o scriem acum nu ar fi ajuns aici dacă nu am fi trecut prin atîtea forme și idei, drept care nu văd de ce nu am putea muta accentul de pe un canon fix pe o observare mai amplă, comparativă, de la începuturile literaturii și pînă azi.
● Ștefan Matei MARINESCU, clasa a IX-a, Colegiul Național „Mihai Viteazul”, București
Văd școala ca pe un ceas vechi neîntors, o instituție înțepenită în generarea unor șabloane și reguli doctrinare, fără viziuni progresiste, neinteresată de cei pentru care a fost creată. Însă școala poate fi interpretată și precum o ființă vie, prin profesorii săi, nu neapărat majoritari, care se străduiesc „să mute munții” în lupta cu ideologiile învechite, prin entuziasm, pasiune și vorbă dulce care astfel fac să rostogolească cunoștințele predate către prezent sau viitor. Pe unii dintre aceștia i-am întîlnit încercînd să-mi imprime dragostea pentru literatura contemporană, lăsînd arhaicul pe post de istoria din care ne putem inspira prezentul. Profesorii mi-au arătat că noi, copiii, avem dreptul să ne alegem ce citim, ritmul fiind foarte important în a înțelege și a rezona cu literatura aleasă.
În multe țări europene, literatura pentru copii este un gen literar cu o istorie îndelungată, fiind un domeniu deloc lesne de creat, pentru că o astfel de scriere implică o atenție deosebită la publicul-țintă. Școala ar trebui să țină cont de aceste condiții, căci dragul de carte depinde mult de un început firesc, natural, pentru ca mai apoi, odată cu vîrsta, să devină o pasiune pentru lectură. De la cei cîțiva profesori pasionați am învățat că poezia nu e un gen literar scorțos și bun de autopsiat, ci că poate fi ceva apropiat sufletului unui copil, fie că sînt versurile Elenei Farago, pinguinul lui Gellu Naum ori mult mai ermeticele, dar mai savuroasele poeme ale lui Nichita Stănescu. Ceea ce m-a atras inițial la unele dintre poemele sale a fost limbajul amical, folosit cu tîlc, care parcă te invită să zbori printre cuvinte, printre cuburi și sfere ciobite, printre valuri diafane. Nu are nimic necizelat, i-am perceput versurile ca pe niște sculpturi rotunjite, îngrijit dăltuite și fermecătoare într-un dialog direct cu cititorul, fie copil ori adult, pe care-l convinge să alunece în propriile-i emoții. Tocmai pentru că fiecare vîrstă implică un alt nivel de interpretare în citirea unei poezii, Nichita Stănescu e perfect pentru a fi recitit ori retrăit și de preferat neînțeles, căci pe mine tocmai asta m-a apropiat de el, fără să fiu obligat să-l înțeleg, ci doar să fiu aproape de cuvinte.
Termenul de canonici impregnat scriitorilor învățați în școală e primul care înstrăinează cititorul elev, căci acesta vine la pachet cu reguli, structuri, formalism și mai apoi obligații care lucrează în dezavantajul copilului. Dacă mi se impune, firește că tind să mă opun. Dacă e conformist, îmi e dușman la vîrsta adolescenței, așa că-l refuz din start. Dacă e și arhaic pe deasupra, îmi e deja atît de străin încît nu mă pot identifica nicicum în scrierile lui. Un exemplu dintre cei cu care nu mă înțeleg este Petre Ispirescu, tocmai pentru că poveștile culese de el nu împart nimic cu lumea în care trăiesc, iar limbajul arhaic folosit, cu multe regionalisme, mă îndepărtează de trăirea intensă a lecturii, locul ei fiind luat mai degrabă de o documentare științifică a dialectului, cu DEX-ul în mînă. Doar pasiunea mea pentru a scrie la rîndul meu m-a făcut să trec peste dificultatea limbajului folosit, încercînd să-mi inspir poveștile. Leacul unei astfel de probleme, pentru ca lectura să devină atractivă pentru elevi, nu e interzicerea unor texte de acest gen, ci înlocuirea cu reinterpretări create de scriitori contemporani precum Adina Popescu ori Florin Bican, reciclări vii, aproape de suflet și de viața fiecăruia dintre noi, unde nu doar că poți trăi ceea ce citești, dar îl poți îndrăgi mai tîrziu și pe cel care i-a inspirat, căci Petre Ispirescu poate reveni sub ochii oricui, de pe raftul muzeului, ca acela ce a dat rădăcini scrierilor pe care le citim pe băncile școlii.
Copilăriei și cititorilor elevi ar trebui să le fie lăsată libertatea lecturii sincere, adresate lor și în contact direct cu ceea ce sînt și trăiesc aceștia.
● Alexandra LUPAȘ, clasa a X-a, Colegiul Național „Emanuil Gojdu”, Oradea
Sînt convinsă că fiecare dintre noi are măcar un volum de Creangă undeva printre rafturi, unul pe care cînd îl iei în mînă te întrebi prin cîte războaie a trecut de arată așa galben și bătrîn. După mine, dacă nu ai citit în copilărie măcar o poveste de-a lui Creangă, ai ratat un moment pe care n-ai cum să-l retrăiești. N-ai cum să-i simți magia. Căci odată ce crești, fie că vrei sau nu, îl dai uitării. Se spune că mirosul evocă amintirile oamenilor; pentru mine, volumul lui Creangă are un iz de copilărie. De inocență, de fericire nevinovată în jurul căreia mă surprind, uneori, gravitînd ca un satelit pierdut în univers. Am fost foarte fericită să descopăr că acum, în clasa a zecea, am fost nevoiți să recitim, prin ochi de adulți-în-devenire de data asta, „Povestea lui Harap-Alb”. Aveam așteptări ca toți colegii mei să fie entuziasmați să-l recitească pe Creangă, însă am sesizat că mai toți au început să-l trateze cu o oarecare... indiferență. Adevărul e că și eu m-am cam ofilit cînd m-am așezat la birou și am început să recitesc basmul, de data asta cu un marker galben fosforescent în mînă, mereu pe fază să-mi subliniez detalii și aspecte importante pentru un viitor test. Tinerii de vîrsta mea – printre care și eu, recunosc – au tendința de a se raporta la operele autorilor canonici ca niște critici literari, mereu nervoși că mai trebuie să citească o carte, și încă una, și încă una și tot așa pînă prin clasa a XII-a. Ne lăsăm influențați prea mult de presiunea iminentă a examenelor, a testelor și a activităților care ne ocupă tot timpul, așa că ajungem să-i citim din obligație, din datorie, și să nu mai înțelegem adevăratul mesaj pe care autori precum Creangă vor să-l transmită: că doar cu ajutorul nostru literatura va supraviețui. Și da, e adevărat că vremurile se schimbă și că poate textele canonice nu mai abordează teme actuale sau de interes, că poate le citim plictisiți într-o seară înainte de test în timp ce ne și uităm pe jumătate la un serial polițist, dar poate ar trebui să nu uităm că, totuși, ele sînt fundația pe care se bazează toate cărțile, filmele și piesele de teatru moderne la care ne uităm.
Aș fi totuși ipocrită dacă n-aș recunoaște că și eu mai abordez unele opere în acest fel... Dar aici e vorba de un singur scriitor care mă lasă de fiecare dată dezamăgită și complet confuză. Poate veți fi de acord cu mine, poate nu, dar Mihail Sadoveanu nu mă poate face să-i citesc cu plăcere operele. Înainte să fiu criticată, țin să spun că am argumente foarte convingătoare de ce cred acest lucru. Tot ce am citit pînă acum a fost absolut plictisitor. Pe lîngă faptul că încă sînt certată cu Lizuca și neîmpăcată cu faptul că ea îl avea pe Patrocle la vreo 4 ani, iar eu aveam doar un pește mov foarte gras, n-am înțeles niciodată ce era așa minunat la dumbrava aia. Și nu mă porniți cu „Hanu Ancuței”. În timp ce făceam rezumate la fiecare istorisire, mă tot întrebam de ce Ancuța nu putea intra în concediu de odihnă odată și să închidă hanul ăla pentru binele tuturor elevilor din clasa a zecea care citeau cot la cot cu mine. Nu vă mint cînd vă spun că au fost cele mai lungi 100 de pagini din viața mea, fără să menționez că am terminat trei markere roz. Adică, nu știu, personajele lui nu mi se par la fel de charismatice ca acelea ale lui Creangă, cuvintele lui parcă nu au același har, iar asta cred că încetinește foarte mult lectura unui adolescent care e mai interesat de acțiunea propriu-zisă decît de ce tot povestește autorul.
Dar, pînă la urmă, fie că deschid volumul lui Creangă și văd bifele strîmbe din colțul titlurilor de la cuprins sau „Dumbrava minunată” cu comentariile de viitor critic literar de pe paginile îndoite, îmi dau seama cît de important este să ne raportăm altfel la scriitorii clasici; nu cu amintirea copilăriei, nu cu nervi și nerăbdare, ci cu gîndul că poate, în viitor, ne vom așeza la o masă mare cu oameni de calitate și vom fi mîndri știind că am citit și noi, cu muuult timp în urmă, în adolescență, opere care pînă atunci cine știe cît de uitate și pierdute vor fi.
● Nicholas-Calinic LUPU, clasa a XI-a, Colegiul Național „Sfîntul Sava”, București
Ori de cîte ori vine vorba despre relevanța pe care o mai are (sau nu) literatura azi printre membrii generației tinere – prinși în uraganul hiperdigitalizării, al „conținutului” din ce în ce mai scurt și mai insipid și, în ultima vreme, al Inteligenței Artificiale ce a luat pe nepregătite întreaga lume –, e inevitabil să apară dilema scriitorilor „clasici”, sedimentați de-a lungul timpului ca adevărate borne ale tradiției literare de la noi și, de asemenea, studiați și restudiați – unii cu plăcere, alții cu reticență – pe parcursul școlii. Mai pot fi ei în stare să atragă pe cineva către lectură și către o înțelegere mai bună a literaturii române? Și, dacă da, care dintre ei și de ce? În rîndurile ce urmează propun spre comparație două astfel de exemple din arealul poeziei, fiecare cu impresii de lectură diferite: George Bacovia și Octavian Goga.
Cu toate că a avut la început o recunoaștere precară din partea criticii, George Bacovia a reușit să se impună cu timpul drept unul dintre cei mai fascinanți și mai originali poeți români ai secolului trecut și, față de alți congeneri, nu numai în rîndul literaților, ci și pentru mulți din tinerii de azi, cu sau fără interes particular în sfera umanioarelor. Cum se explică acest fapt? În primul rînd, atmosfera sumbră și tanatoforă a universului bacovian, deși ar putea părea la prima vedere un factor repelent, se dovedește deosebit de captivantă în ochii tînărului aflat în plină vîrstă a schimbărilor, a dilemelor existențiale efervescente, a dezamăgirilor și zbuciumărilor care mai de care mai intense și mai aiuritoare, caz în care o astfel de poezie poate avea, contraintuitiv, un efect terapeutic și consolator. Nu întîmplător, într-o eră a deziluziilor constante, în care speranța și idealurile sînt mai mult noțiuni abstracte amintite cînd și cînd decît adjuvante existențiale eficiente, poezia ce anticipează și cultivă această stare de angoasă și deznădejde generală – precum cea simbolistă – este cea cu cîștig de cauză în rîndul publicului tînăr. În al doilea rînd, limbajul folosit de Bacovia, cu toate că se înscrie în constrîngerile formaliste impuse de versificația clasică, păstrează o doză de firesc și naturalețe ce îl apropie de limba vorbită, fără ca subtilitățile stilistice și simbolistice să se diminueze în vreo măsură. Nu în ultimul rînd, originalitatea imaginarului său poetic îl diferențiază de alți „clasici” din aceeași perioadă, fapt ce stîrnește un interes crescut în rîndul celor care s-au săturat poate de „literatura de manual”, aflați în căutarea a ceva inedit.
Pe de altă parte se observă cum un poet altădată de neocolit precum Octavian Goga nu mai trezește în ochii cititorilor tineri același interes pe care precedentul îl poate genera fără mari dificultăți, în ciuda apropierii cronologice dintre aceștia. Cum de se poate? Aici, o cauză importantă poate fi identificată la nivel stilistic și ideatic: idealizarea romantică a lumii satului și a elementelor ei – cu care mulți dintre noi, trăitori în jungla urbanității, nu mai avem aceeași conexiune precum o aveau cei de la început de secol XX –, feluritele exaltări care astăzi apar naive și clișeizate unui lector (post)modern, alături de puternica încărcătură naționalistă ce domină la nivel tematic opera sa –, toate acestea nu mai au aceeași acoperire în preferințele tinerilor de azi. Sigur că o astfel de tendință poate fi explicată prin amănunte de context geo-politic (dominația Ardealului de către Austro-Ungaria) și social-istoric (dezideratul larg răspîndit al „afirmării valorilor naționale”, necesară unei culturi atît de tînără și de fragilă precum a noastră la acea vreme), însă textele lui nu au păstrat aceeași prospețime întîlnită la alți contemporani de-ai săi, inovatori și cu efecte mai trainice în istoria literaturii de mai tîrziu.
Ca un soi de concluzie, îmi propun ca aceste rînduri să invite la o lectură cît mai atentă și mai diversă întrucît – oricît de elementar ar suna – nu poți vorbi despre o carte fără ca mai întîi s-o fi citit.
