În ultima vreme am căpătat o formă stranie de surzenie – aud doar ce-mi convine, însă ating, printr-un miracol, și un nivel subtil al sunetului. De aceea ajung la mine, deslușite binișor, comentariile rostite printre dinți. Sigur, zice băiatul înalt cît ușa, alunecat ca o miere Salvador Dalí în banca în care nu mai încape de mult, sigur, doamna are timp de citit, că doar nu dă Bacul. Da’ – se întoarce băiatul ăsta cîrcotaș – uite că jurnal (eterna noastră temă, pe care eu o rezolv prima) n-a mai scris doamna în ultimul timp. Hai că e simpatică observația: într-adevăr, n-am mai scris în jurnalul orei. Scriu acum.
Am citit în vacanță Teatrul de la malul mării de Joanna Quinn. E bună cartea asta, le spun fetelor, fiindcă aduce un pic cu Jane Austin. Simt ochii interiori adumbriți de gene din ce în ce mai dese clipind a mirare: Jane și mai cum?! Insist. Și pentru băieți este interesantă, prezintă funcționarea unei rețele de spionaj în timpul războiului. Îmi dau seama că mare succes n-am avut la elevii de liceu cu recenta mea lectură, însă îmi păstrez optimismul și pun deoparte romanul de 600 de pagini, că nu se știe niciodată cînd are cineva nevoie de o carte bună de luat la plajă.
Dar voi ce citiți acum? întreb. Adică bănuiesc că citiți ceva. Pe bănci zac în maldăre culegeri de biologie, matematică și gramatică – în timpul orelor își mai fac din temele pentru admiteri. Zăresc pe o masă și Intermitențele morții, José Saramago. Și mă bucur.
Mi se spune că Ion e prăfuit. Anul trecut am cumpărat din librărie toate exemplarele din Ion, am mai luat niște volume și de la bibliotecă, să citim cîteva pagini în clasă, că nu ne urneam din loc, iar comentarea în absența lecturii este, vorba lui Creangă, curat meșteșug de tîmpire. O oră întreagă am citit din Ion, fiecare în felul și în ritmul său. În cealaltă oră am povestit despre ce am citit, fiindcă și asta e complicat. Sala de clasă a devenit sală de lectură – în liniște deplină, se auzea în răstimpuri cîte un fîșîit discret de pagini. Tot a fost mai mult decît nimic. Apoi, m-am bucurat că s-au găsit cîțiva elevi care să ducă lectura, odată începută, pînă la capăt.
Și cu I.L. Caragiale ce facem?! Cînd am întrebat într-o doară cine este Dandanache, mi s-a răspuns fără ezitare: polițaiul! După expresia contrariată de pe chipul meu, a prins glas dezamăgirea, să nu zic indignarea: Cum, nu e polițaiul?! Așa am crezut... Cine citește nu poate face asemenea confuzii.
Nu renunț ușor. Le aduc eu minutul de lectură din clasici și din contemporani. Selectez uneori cîteva informații din anecdotica vremii, cu gînd să umanizez autorul. Scriu mereu un jurnal al orei în care strecor titluri, nume de autori și de personaje, și le cer și lor să facă la fel. Sînt și cîțiva conștiincioși. Sînt și dintre aceia care scriu de mîntuială. Jurnalul proces-verbal, inexpresiv, cu generalități, le spun, trebuie evitat, arată limpede că nu s-a format stilul, or noi ne dorim stil, și de asta citim.
La modul ideal, lista de lecturi parcursă reflectă evoluția gustului estetic și formează competența culturală. Un băiat de la a IX-a îmi spune că a citit Oscar și tanti Roz, dar constat că, de fapt, a citit despre roman, nu romanul. Păi, nu asta trebuia făcut?! Nu, asta e mimarea lecturii, nu lectura. Imediat îmi vin în minte cîteva metode de ocolire a lecturii, bune însă ca punct de plecare: citirea rezumatelor, lectura fragmentară, vizionarea filmului. Numai că, de multe ori, tot în punctul de plecare rămînem, nu contează dacă autorii sînt clasici sau contemporani.
Mai citiți ceva? întreb iar. Și regret imediat, cînd aud ce căutare au cărțile cu coperte sclipicioase, bombonelele, și cele, la fel de siropoase, de dezvoltare personală. Cînd ai citit Inimi cicatrizate nu te poți întoarce la cărți îndoielnice. M-am înșelat, tentația frivolității e mare.
În tren, lîngă mine, ca să treacă timpul mai repede, o mamă își scoate din geantă un roman și îi dă și adolescentului de lîngă ea o carte. Văd coperta. Mara lui Slavici, deci puștiul e, probabil, în primul an de liceu. Pe loc mă cuprinde regretul că eu nu am insistat la clasele mele să fie citit acest roman. Mi s-a părut dificil, pentru că mulți elevi vin din gimnaziu fără exercițiul lecturii minimale. După două minute, băiatul închide cartea și începe un joc pe telefon.
Dau în Chestionarul lui Proust peste întrebarea referitoare la ce-ți place să faci. Minunat ar fi ca elevii să citească din motivație interioară, să le placă. Nici nu cred că există lectură autentică din obligație – cam asta e soarta canonicilor. Îi citim rar, puțin și deformat. Cînd îi citim.
Aplecat peste test, un băiat de la a VIII-a mă întreabă ghiduș cine a scris Somnoroase păsărele, Eminescu sau Creangă, că îi confundă. Bănuiesc că vrea să-mi vadă reacția. Evit să privesc peste umărul lui, către foaie, de teamă să nu mă întîlnesc cu struțocămila de la examene, cînd în dreptul Luceafărului e menționat autorul: Mihai Creangă.
Doamnă, mă anunță o elevă de la a VIII-a, eu am citit Muntele vrăjit. Nu știu ce mă sperie mai tare: cărțile citite înainte de vreme sau cele cărora nu le vine niciodată rîndul.
Mihaela Nicolae este profesoară de limba și literatura română la Colegiul Național „Mihai Eminescu”, Buzău.
Credit foto: Wikimedia Commons
