Unde ne sînt clasicii?
Păi, unde să fie? La locul lor. În rafturile bibliotecilor, în PDF-uri atîrnate pe o mulțime de situri – la „un clic distanță”, nu-i așa? –, în mințile oamenilor, în amintirile din junețe, în serbări școlare, pe timbre poștale, în discursuri politice (și/sau festive), chiar și în librării sau, în măsura în care mai există, la chioșcurile de ziare, ca „bonus” livresc pentru cine cumpără o gazetă – pardon, inițiativa „clasicii de doi lei” a picat de multișor, odată cu tirajele cotidienelor care marketau (așa se scrie?) lectura ca pe-un stimulent comercial. Car-va-s-zică de clasici se agață cine vrei și cine nu vrei, doar-doar o pica ceva.
Acum niște ani buni, Dilema, încă nu veche la acea vreme, a publicat acel număr scandalos care avea pe copertă o bancnotă de o mie de lei, avînd pe ea chipul ghici cărei celebrități? Ironia sorții: cînd s-a ștanțat pe bancnotă bine-cunoscutul portret al lui Eminescu, aceasta reprezenta valoarea supremă a monetăriei românești, „prădătorul de vîrf”, cum ar veni, al finanțelor autohtone. Cînd s-a pus pe coperta Dilemei, bancnota, boicotată de o inflație galopantă, ajunsese la coada cozii, la o valoare de vreo 10 bani în echivalentul actual. Bietul poet național! Fusese crunt atacat nu doar de „mutația valorilor estetice”, în care credea Lovinescu, ci și de „mutația valorilor financiare”, pe care o gestiona Isărescu sau cine va fi fost atunci la butoanele BNR. Cînd acea Dilemă ieși pe piață cu niște articole în care niște tineri impertinenți declarau că poetul național era păros, că „mie nu-mi place Eminescu”, cît o fi el de mare și alte asemenea insolențe, s-au pornit cu vuiet mare academiile, ministerele, toată suflarea simandicoasă, să vitupereze împotriva delictului de lez-majestate. Îmi amintesc, de pildă, cum un reprezentant al establishment-ului se căznea să demonstreze că să afirmi că nu-ți place Eminescu e semn că nu ești întreg la cap, ai nevoie clar de un psihiatru și nu poți aparține nicicum comunității românilor cu mintea la purtător.
Slavă Domnului, bătălia asta în jurul clasicilor – de fapt, bătălia în tranșeele pozițiilor autoritariste în cultură și în educație – a mai pierdut din intensitate. Chiar dacă a fost reactivată, cînd și cînd, prin pusee mai mult sau mai puțin dramatice. În plus, titulatura de „clasic” a fost, cel puțin legalmente vorbind, dislocată de cea de „canonic”. Care era – sau e – diferența?
„Clasici” sau „canonici”?
Pe „clasici”, în sens strict, îi numeri pe degete, chiar și de la o singură mînă. Cumva, ideea de „clasic” a rămas, în cultura noastră, agățată de sentimentul unui „clasicism” care, într-un sens generic, paneuropean, n-a existat niciodată. Unde ne sînt Corneillii, Racinii, Boileauii? Nu-s. În schimb, către sfîrșit de secol al XIX-lea, cînd în Europa romantismul sucomba sub asaltul blazării „modernilor”-antimoderni și al spleenului decadent și simbolist, în România o societate belferească numită „Junimea” își propunea cu toată seriozitatea să facă un Who’s Who autohton și o societate autohtonă hăbăucă în ansamblul ei catadicsea să plece urechea la ce propovăduia Maiorescu și nu V.A. Urechia. Pe scurt, „clasicii” noștri au fost miruiți ca atare pentru că au fost mai întîi resimțiți drept posibili candidați la „canonizare”, ca „exemplari” adică, demni de urmat, pilduitori în toate cele.
De atunci încolo această canonizare primordială a fost ținta a nenumărate revizuiri: în interbelic (vezi, de pildă, disputa Eminescu și/sau Arghezi), după 1947, începînd cu „Poezia putrefacției sau putrefacția poeziei” – schimbare de canon la care nu a curs doar cerneală, ci și sînge adevărat –, odată cu generația ’60, cu „redescoperirea intimității”, cu zgomotoasa generație ’80 cu „nichitofobia” ei și tot așa. Ce mai, ne-am învățat lecția: vremurile în schimbare aspiră la schimbarea canonului literar. Doar că ceea ce figurează ca un fel de „listă a lui Schindler”, „lista scriitorilor canonici” în programele școlare de aproape trei decenii încoace, înseamnă pic altceva.
Cînd au fost publicate programele „reformiste” de română pentru liceu la sfîrșitul anilor ’90 a fost o tevatură pînă-n cer. Îmi aduc aminte că pînă și blajinul Cărtărescu a publicat un articol în care își arăta dezamăgirea că noile programe n-au clintit canonul literar românesc nici măcar un centimetru. Ca să vezi: era poate singura luare de poziție critică imputînd noilor programe că sînt „prea cuminți”, prea conformiste, în mijlocul unui vacarm de vociferări care acuzau „uciderea literaturii române”. Chiar așa! Acuza mi-a fost și trîntită în față, cu furie și indignare: „Ați ucis Moartea căprioarei!”. E drept, Moartea căprioarei a lui Labiș – un text de care sînt foarte apropiat și pe care îl consider de mare forță – nu mai apărea nicăieri ca obligație de studiu. De fapt, nici un text nu mai apărea, în toate cele patru programe de liceu, ca fiind obligatoriu de predat de profesori, respectiv de studiat de către elevi. Asta era, de fapt, marea „revoluție” pe care o intenționaserăm și pentru care ne luptaserăm – nu o schimbare „sezonieră” de canon, presată cu ștampila ministerială, ci consfințirea faptului că, într-o societate democratică, nu mai e admisibil să fie dictat canonul literar pe cale administrativă. Programele aprobate de minister, manualele elaborate pe baza acestora, opțiunile profesorilor, ale elevilor și ale părinților ar trebui să conveargă toate în alegerea textelor celor mai indicate pentru a fi studiate.
De ce, atunci, „lista lui Schindler”? Pentru că au fost profesori, mulți și foarte vocali, care s-au temut că libertatea de alegere va duce la o anarhie totală. Că, de exemplu, vor putea apărea profesori gen tinerii tupeiști din Dilema care să zică „mie nu-mi place Eminescu” și să nici nu îl predea elevilor. Personal, nu împărtășesc o atare aprehensiune sumbră. Am avut și vom avea, ca peste tot în lume, și cazuri de profesori atașați de elevii și mai ales de elevele lor dincolo de granițele admisibile ale meseriei, și profesori brutali, tiranici sau care nu mai izbutesc să ajungă la ore – mă rog, tot arsenalul de vicii și păcate omenești. Cred că, între astea, „ura față de Eminescu” deține o poziție periferică, prea puțin amenințătoare pentru exercitarea meseriei. Pe scurt, deci: „lista canonicilor” a fost compromisul inevitabil – „studierea a minimum un text... pe întreaga perioadă a liceului...” – pentru a putea fi acceptată ideea libertății alegerilor de studiat. Vă puteți desigur întreba: „De ce e chiar așa importantă chestia asta cu alegerea liberă a textelor? Nu e mai bine ca cineva avizat să indice clar ce și cum anume trebuie studiat?”. Ar fi muuult de discutat pe tema asta – înrudită, în esență, cu problema utilității manualelor alternative, pe care un ministru al Educației troglodit pînă în măduva oaselor a și încercat să le suprime la un moment dat. Mă rezum la un singur aspect: consecințele obligativității alegerii textelor de studiat asupra modului în care se desfășoară studiul acestora.
Comentarii și comentatori
Pentru mine, virusul endemic care a viciat studiul literaturii în școală pînă în anii ’90 a fost o chestie numită „comentariu literar”. Am înghițit și regurgitat tone de comentarii literare ca elev, ca profesor, ca examinator, în mii de ipostaze. Coloana vertebrală a studiului literaturii arăta cam așa: profesorul are de predat despre o serie de scriitori și de scrieri, care vor constitui în continuare subiecte posibile pentru extemporale, teze, examene sumative, examene de admitere. Sprijinul esențial al profesorului este manualul, care, la rîndul său, ca întrupare unică și alter ego al programei, este și prima sursă de validare a reperelor evaluative. Și aici intervine o neprevăzută: conștiința profesorului. Dacă învățarea pe de rost a manualului pentru evaluările deopotrivă interne și externe este etalonul suprem al succesului, el/ea, profesorul/profesoara, ce rost mai are? Cum să-și umple decent cele cincizeci de minute între doi clopoței? Și pentru că toate astea trebuiau să poarte un nume, li s-a spus „comentariu literar”. Adică: ce spune manualul, însă un pic mai mult, un pic mai frumos, un pic mai altfel. Comentarii literare dictau o mulțime de profesori la orele de română, în special în liceu. Comentarii literare colportau meditatorii care îi pregăteau pe elevi pentru examene – garantat mai bune, mai șlefuite, mai nobile decît cele livrate de profesori la clasă. Comentarii literare învățau pe de rost elevii și doar dacă le mai rămînea timp și energie ajungeau să răsfoiască și scrierile pe care acestea le comentau. Comentariile literare au fost cea mai spectaculoasă formă de samizdat în România ceaușistă.
„Liberalizarea” alegerii textelor de studiu era de sperat să pună capăt acestui necruțător „meșteșug de tîmpire”, vorba lui Creangă. N-a fost însă să fie tocmai așa. Iar „lista canonicilor” a fost locul lui preferat de refugiu, mai ales în învățarea pentru examenele naționale. Au rămas la mare căutare clarvăzătorii capabili să prezică „din cine o să se dea” anul ăsta la Bac și să prescrie comentariile adecvate. Avem în România o relație tare ciudată între curriculum și evaluare. Teoretic, curriculumul liceal stabilește ce ar avea elevii de învățat și profesorii de predat pe parcursul celor patru ani de școlaritate. Numai că toată suflarea școlară așteaptă apariția anuală a altei programe, cea de bacalaureat, care, de fapt... Mă rog, înțelegeți dumneavoastră. „Cine te-a pus, măi, să înveți / să predai chestiile astea, care nu-s bune de nimic?” Pînă ce acest interpus absurd din punct de vedere pedagogic, inexistent, din cîte mi-au spus specialiștii, în orice sistem de învățămînt respectabil, nu va dispărea, ne ostenim degeaba să îmbunătățim calitatea predării și a învățării.
Canonici și canoneală
„Lista canonicilor” are în plus dezavantajul unei inerente arbitrarietăți. Pentru „clasicii” propriu-ziși avem un reper istorico-literar consistent: ei sînt, într-un fel, „descălecătorii” literaturii „mari” românești moderne. Cu „canonicii” e mai greu: de ce musai 16 și nu 17? Sau 15? Cum să-l uităm pe deschizătorul de drumuri Alecsandri? Dar pe patrioții ardeleni Coșbuc și Goga? E Bacovia chiar la fel de „mare” ca Arghezi? N-ar fi bine să mai „înviorăm” un pic lista asta cu scriitori a căror cotație estetică a crescut substanțial în deceniile din urmă, precum Mateiu Caragiale sau Max Blecher? Sînt Nichita și Sorescu poeții „inegalabili” de după al doilea război mondial? N-ar fi mai nimeriți, în locul lor, cum le-ar place multor critici optzeciști, un Dimov și un Mircea Ivănescu? Să fie Marin Preda chiar superlativul romancierilor noștri de după 1944? Și de ce în toată lista nu apare nici măcar o femeie? De ce a fost respinsă posibila candidatură a Hortensiei la canonicitate? Și de aici, mai departe, s-ar putea lărgi dezbaterea privind canonul și către criteriile de apartenență etnică, de clasă, religioasă, de orientare sexuală ș.a.m.d. Putem lărgi, nu-i vorbă, lista canonicilor cît să mulțumească pe toată lumea. Doar că asta ne-ar întoarce, vrînd-nevrînd, la aceeași osificare a programei, la „canoneala” elevilor cu texte obligatorii și comentarii vîrîte pe gît cu anasîna.
A învăța să citești
O chestiune care reaprinde episodic polemici în spațiul public românesc este cea a „actualității” clasicilor pentru generațiile tinere, cu precădere privind oportunitatea studierii acestora în școală. Se rostesc în această privință întrebări precum: „Mai pot operele scriitorilor clasici/canonici fi înțelese/gustate de către cititorii tineri de azi?”. Răspunsul meu e simplu și categoric: depinde! Se prea poate ca ponderea actuală a elevilor să fie majoritară în mediul urban, nu în cel rural. Nu cred însă că lucrul ăsta, prin el însuși, reprezintă un handicap major pentru lectură. Ne plac romanele sud-americane sau japoneze – africane, asiatice, basce, cehești, poloneze etc. – nu doar în ciuda îndepărtării lor geografice, ci și, în bună măsură, datorită acesteia. Avem de a face cu un reviriment spectaculos al romanelor scriitoarei Jane Austen nu doar în ciuda distanței temporale care ne separă de ele, ci și, poate chiar în primul rînd, datorită acesteia. Dacă distanța în spațiu și timp ar reprezenta bariere de lectură insurmontabile, n-am mai putea citi nici Ghilgameș, nici Iliada și Odiseea, nici o sumedenie de texte care continuă să ne fascineze prin „alteritatea” lor. Ideea că sîntem interesați, în lectură, doar de ceea ce ne este familiar în viață este o prejudecată. Ea se referă, cel mult, la cititorul care nu poate depăși pragul unei lecturi simpliste de identificare. Cum adică, deci, „depinde”? De ce ar „depinde”? Depinde, cred, de capacitatea noastră, ca profesori, de a-i învăța pe elevi să citească. Ăsta ar trebui să fie obiectivul fundamental al orelor de literatură în școală. Și cînd spun „a învăța să citești literatură” înțeleg prin asta, deloc neglijabil, și a învăța să îți placă ceea ce citești.
Liviu Papadima este profesor de literatură română la Facultatea de Litere, Universitatea din București.
Credit foto: Wikimedia Commons
