Cu Sau Fara Copii

Chiar dacă perspectivele unei vieți fericite și sănătoase sînt, pentru orice copil încă nenăscut, foarte slabe (așa cum, de altfel, au fost întotdeauna), omenirea continuă să se reproducă.

Politicile demografice actuale sînt foarte puțin orientate către creșterea natalității, avînd un impact minim asupra creșterii ratei acesteia.

Ca într-o cursă fără sfîrșit, generații apar după generații, oamenii zămislesc alți oameni fără a se gîndi, de cele mai multe ori, la ceea ce fac, de ce o fac și care sînt consecințele.

Nu există statistici sau cercetări riguroase care să susțină legătura dintre feminism și scăderea natalității, și cu atît mai puțin este cunoscută literatura feministă care analizează critic dimensiunea politică a demografiei și a natalității.

România traversează o perioadă în care teama de viitorul propriei identități naționale plutește în aer, iar în această neliniște se caută mereu un „vinovat” extern/exterior.

Copiii intră în viața ta ca un eveniment seismic. E ca și cum ai fi trăit toată viața într-un apartament cu gravitație normală, iar într-o zi te trezești că gravitația e în forma unui copil care-ți cere să-i tai merele în formă de dinozaur.

Există un curaj enorm, deși poate nu conștientizat pe deplin, în decizia de a nu procrea.

Nu pare că sîntem pregătiți să vorbim despre abuzurile prin care trec majoritatea femeilor cînd merg să nască într-un spital sau o clinică din România.