Îmi amintesc diminețile de dinainte cu o fidelitate suspectă. Spun „suspectă” pentru că memoria, ca orice narator cu aspirații literare, are obiceiul să pună un filtru sepia peste lucrurile banale și să le transforme în epoci de aur. În realitate, diminețile nu erau spectaculoase. Nu aveau nimic cinematografic. Era doar o tăcere compactă, în care puteai să-ți auzi propriile gînduri fără să te strige nimeni. Tăcerea avea consistență. Te învelea și îți permitea să te reancorezi în ziua care urma, să te enervezi din cauza lucrurilor mărunte, să-ți aranjezi programul ca pe un puzzle. Aveai liniștea de a bea cafeaua în ritmul tău și nu în ritmul altcuiva care tocmai a decis că viața e suportabilă doar dacă îți bagă degetele în ochi la 06,37.
Pe atunci aveam o relație civilizată cu timpul. Timpul era negociabil. Îi puteam spune „am nevoie de o jumătate de oră să mă adun” și el, aristocratic, nu mai zornăia și avea răbdare. Îl puteam amăgi cu promisiuni: „în week-end dorm” sau „în august plec”. Concediile erau niște paranteze previzibile în care îmi regăseam corpul și îl convingeam că nu e doar un accesoriu al minții. Întîlnirile cu prietenii se țineau cu regularitate, iar week-end-urile erau niște oaze în care îmi permiteam să fiu obosită în mod artistic.
Și mai era ceva: intimitatea. Intimitatea mea avea haine groase, un „nu” clar și sănătos. Dacă nu voiam să răspund, nu răspundeam. Dacă voiam să stau singură, stăteam. Dacă voiam să fiu enigmatică, eram enigmatică fără o strategie de supraviețuire. Era un privilegiu al vieții fără copii. Puteam fi o persoană întreagă fără să fiu convocată de 20 de ori pe minut.
Casa, în perioada aceea, era un spațiu în care estetica era o formă de armonie psihică. Îmi plăcea ordinea nu pentru că aș fi avut o vocație de comandant de pluton, ci pentru că oferea un sentiment plăcut și o bucurie a esteticii vizuale. Haosul, cînd apărea, era invitat. Venea cu programare, cu o prietenă excentrică la povești pînă tîrziu. Era suportabil pentru că avea o limită. Știam că se termină. Viața era un sistem care se autoregla.
După venirea copiilor am realizat că absolut nimic nu te pregătește pentru ce urmează. Copiii intră în viața ta ca un eveniment seismic. E ca și cum ai fi trăit toată viața într-un apartament cu gravitație normală, iar într-o zi te trezești că gravitația e în forma unui copil care-ți cere să-i tai merele în formă de dinozaur.
Ordinea, pe care o știai ca pe o limbă maternă, încetează brusc să existe. Descoperi că există o inteligență a dezordinii copilărești, una care nu caută simetrie. Ei văd în dezordine o lume deschisă. Tu vezi în dezordine dovada că ai pierdut definitiv controlul asupra existenței și că, dacă vine cineva în vizită, o să creadă că trăiești într-un proiect de artă conceptuală despre anxietate.
Spațiul își pierde geometria. Dacă înainte casa era o propoziție corectă, acum e un roman postmodern, cu personaje care intră și ies, cu capitole lipsă, cu note de subsol scrise cu markerul pe pereți. Podeaua devine ocean, canapeaua devine o navă, masa devine aeroport. Nimic nu mai e stabil. Totul devine posibil. În această nouă ordine, jucăriile sînt, în mod misterios, mai frumoase decît orice. Tocmai de aceea trebuie să stea peste tot, la vedere, la îndemînă, să aibă loc la masă sau în pat, să fie luate în excursii. Obiectele lor au o viață psihică intensă. Noi, adulții, avem doar iluzia proprietății.
Timpul se fracturează. Devine fragmentat, elastic, uneori aproape ilizibil. Dacă înainte aveai „după muncă”, „după ce mă văd cu cineva”, „în week-end”, acum ai o succesiune de „după”-uri care nu îți mai aparțin: după grădiniță, după ce adoarme, după ce trece viroza, după ce trece febra, după ce nu mai plînge, după ce nu mai plînge iar. Agenda ta devine o anexă la ființa lor.
Somnul, această instituție burgheză a regenerării, se transformă într-o serie de episoade scurte, prost iluminate, între care te trezești fără să știi exact cine ești și ce promisiuni ai făcut în viață. Nu există „recuperare”.
Copiii îți cer prezență totală și imediată. Nu le pasă că ai avut o zi lungă, că ai de citit sau de scris, că ai muncit, că nu ai dormit, că ești afectat de o viroză. În ochii lor, acestea sînt suspecte, asemănătoare cu pierderea timpului pe telefon, doar că mai plictisitoare. Ei trăiesc într-un prezent absolut și cer același lucru de la tine. Nu acceptă amînarea, promisiunea sau „mîine”. Singurul timp real este acum, și acum are nevoie de încă un pahar cu apă, încă o îmbrățișare, încă o poveste, încă un „dar de ce?”.
Între timp, tu descoperi că nu mai ești centrul lumii tale. Ești a lor. Iar ei nu înțeleg propriile rezerve limitate de energie și nici de ce mergi la muncă în loc să stai cu ei, lucru care, din perspectiva lor, este o alegere morală discutabilă. Dacă ai putea, evident, ai sta să te joci cu excavatorul. Dar tu nu înțelegi încă faptul că excavatorul nu este o jucărie, ci o metaforă pentru destin: sapă, mută, îngroapă, construiește. Și face mult zgomot.
Prieteniile se cern. Unii prieteni înțeleg. Ceilalți dispar cu o demnitate ușor ofensată. Ei interpretează „după ce se însănătoșește copilul” ca pe o scuză elegantă, nu ca pe o realitate biologică. Ei cred că totul e o alegere. Nu e. E o reorganizare brutală a realității. Copiii nu cer să fii a lor. Ei presupun că deja ești. Și, în fond, au dreptate.
Lumea la locul ei
Și totuși, în mijlocul acestui colaps al geometriei, apar momente care îți reconfigurează complet sensul pierderii.
Într-o seară citeam cartea Crocodilul din copac (Roger Duvoisin, traducere de Marius Chivu, Editura Cartea Copiilor, 2025), unde apar personajele pisica Morcov, doamna și domnul Măzăriche care au devenit rapid prilej de haz pentru că ne-au dat idei să ne punem porecle alimentare în funcție de preferințe și să construim propriile povești în jurul lor. Rîsul este un loc în care poți să te odihnești fără să dormi.
De sărbători participăm la concerte de colinde cîntate pe ritmuri rock. Băiatul cel mare interpretează cîntecul „Wrong” de la Depeche Mode cu o seriozitate comică. Nu este doar o interpretare muzicală, e o interpretare existențială. În vocea lui, „wrong” devine un verdict absolut asupra lumii: părinții sînt wrong, regulile sînt wrong, șosetele sînt wrong, timpul e wrong.
Ne jucăm de-a dinozaurii cu sticksuri pe post de dinți amenințători. Facem expoziții de artă cu lucrări înrămate cu scotch. Organizez ședințe cu muțunachii din casă (toți, absolut toți, pentru că fiecare are statut de participant deplin) în care discutăm foarte serios despre rutina care trebuie respectată: cina, spălatul pe dinți, spălatul pe mîini, pijamale, poveste, somn. Totul se negociază ca într-un consiliu internațional. Eu sînt un fel de ONU care nu are drept de veto, dar are responsabilitatea să mențină pacea.
Am dormit nenumărate nopți cu cei doi panda, cimpanzeul, pinguinul și crocodilul. În cîteva seri am dormit cu excavatorul și am o explicație pentru care mă trezeam ca și cum aș fi fost călcată de excavator. Chiar eram.
Am ascultat aceeași melodie de 200 de ori și am recitit aceeași poveste de 150 de ori pentru că le plăcea lor. Credeam, în naivitatea mea de adult, că repetitivitatea e plictisitoare. Nu e. E un fel de a ține lumea la locul ei. E conținere.
Nu voi uita momentul în care cel mic a descoperit scuipatul. A devenit noul joc exersat cu fiecare ocazie la întîlnirea cu cineva, ca să-și etaleze achiziția. Un pitic de 90 cm reușea să scuipe de-a latul înălțimii lui, cu ambiția unui sportiv olimpic. Există puține situații sociale mai intense decît acelea în care încerci să explici unui alt adult: „E o etapă, nu o lua personal” în timp ce etapa îți face semn că mai urmează o rundă.
Nu există listă mai lungă cu lucruri de făcut decît a unui copil de doi ani și jumătate înainte de somn. Dacă ai impresia că ai închis toate ferestrele, el îți arată că există încă una în spatele perdelei. Dacă ai închis și acea fereastră, el îți spune că, de fapt, e ușă. Dacă ai închis și ușa, el își amintește că îi e sete. Dacă îi dai apă, apa este prea caldă. Dacă îi schimbi apa, își dă seama că îl mănîncă șoseta. Dacă îi scoți șoseta, își amintește că lipsește crocodilul. Crocodilul, evident, era sub capul tău, de unde te privea cu reproș.
În acest proces de a fi trasă din tine, identitatea mea s-a reorganizat în jurul lor. Am devenit mama lor, apoi alte roluri. Nu există timp pentru subtilități: copiii nu așteaptă pînă îți găsești formularea perfectă.
Am fost tristă împreună cu băiatul cel mare cînd l-a lovit primul copil, cînd a avut rezultate slabe la un test, cînd a avut prima dezamăgire în prietenie și în dragoste. Suferințele lor au devenit mai importante decît ale mele. Durerea lor vine fără protecții. Nu are limbaj sofisticat. E crudă. E imediată. Și tu ești acolo, și ceva din tine învață să fie acolo fără să repare prea repede. E o lecție pe care nu ți-o dă nimeni în viața fără copii, în care ai timp să îți construiești teorii despre suferință înainte să o simți.
Concediile mele s-au schimbat. Plecările sînt întotdeauna suprapuse cu vacanța lor. Iar locurile nu mai sînt alese după muzee, după liniștea balconului, după promisiunea unor cărți neterminate, ci după adecvare: plajă cu intrare lină, hotel cu mic dejun suportabil, distanță mică pînă la farmacie, eventual un loc în care să nu te simți ca un infractor dacă un copil urlă. Cuvîntul „relaxare” devine un termen poetic.
Relația cu propriii mei părinți a devenit relația cu bunicii. Dintr-odată, bunicii nu mai sînt personaje secundare. Sînt infrastructură. Sînt calendar. Sînt posibilitate. Dacă sînt disponibili sau nu, viața are o formă sau alta. Nimeni nu îți spune asta înainte. Să fii parinte nu îți schimbă doar relația cu părinții, ci cu arborele genealogic. Îți rescrie familia.
Aș putea spune că viața cu copii este o viață în care nu mai există spațiu. Dar nu ar fi exact. Spațiul există. Doar că nu mai este al tău. Este comun, este împărțit, locuit. Și cu asta vine ceva ce nu seamănă cu nimic din viața fără copii: o intimitate și o apropiere care nu are politețe și trebuie transmisă pas cu pas. Copiii intră cu întrebări, cu mîini lipicioase, cu lacrimi care nu au răbdare să fie procesate. Și ceva din tine învață să conțină fără să se prăbușească. Sau, dacă se prăbușește, învață să se ridice în timp ce face clătite cu banane.
Există un mit cultural care spune că viața cu copii te face mai bună. Nu cred. Te face mai expusă, mai adevărată, în sensul greu al cuvîntului. Îți scoate la suprafață părțile pe care le puteai masca înainte cu inteligență, cu muncă, cu control, cu haine. Îți scoate la suprafață vulnerabilitatea și neputința și capacitatea de a le traversa fără să le transformi în cinism.
Există și un alt mit: viața fără copii e incompletă. Nici asta nu cred. Viața fără copii poate fi profundă, adevărată, completă. Poate avea o libertate pe care nu ar trebui să o disprețuim. Poate avea o finețe a timpului și o grijă de sine care sînt valori reale. Poate avea o singurătate prolifică, o disponibilitate pentru lume.
Cele două nu se compară pentru simplul fapt că nu sînt pe aceeași axă a timpului. Pe una e timpul ca dar, pe alta e timpul ca proprietate comună.
Viața cu copii e ca un eveniment geologic. Ca o deplasare de plăci tectonice. Uneori duc lipsa momentelor în care nu aveam mereu în geantă un univers de prevenții: plasturi, biscuiți, șervețele, o bluză de schimb, cîteva jucării. Acum, îmi adun gîndurile între două „mami”, două „de ce”, între două crize emoționale. Citesc fragmentat, scriu în pauze sau noaptea. Primesc inimi desenate stîngaci, pupici contabilizați și bezele cu șosete.
Este cel mai frumos „greu” și aș alege oricînd această dezordine locuită în detrimentul ordinii de dinainte. Această viață în care, într-un fel straniu, nu mai sînt centrul lumii mele, și tocmai de aceea încep să înțeleg ce înseamnă să trăiești în miezul ei.
Alina Necșulescu este psihoterapeut specializat în psihanaliză. Cea mai recentă carte publicată: Cu iubirea în minte, cu mintea în iubire, Editura Trei, 2024.
Credit foto: Wikimedia Commons
.jpg)
