Lumea este fundamental nedreaptă, iar conflictul, războiul și distrugerea sînt constantele ei. Cu toate acestea, ca într-o cursă fără sfîrșit, generații apar după generații, oamenii zămislesc alți oameni fără a se gîndi, de cele mai multe ori, la ceea ce fac, de ce o fac și care sînt consecințele. Poate nici nu trebuie, reproducerea speciei este înscrisă în noi la fel cum funcționează, ca un mecanism automat, și pentru toate celelalte specii. La urma urmei, sîntem animale rezultate dintr-un cod genetic care are o singură formulă algoritmică: copiază-te sau pieri. Dar asta înseamnă că nu ar trebui să ne gîndim la aducerea pe lume a unui copil în termeni de responsabilitate și datorie?
Sîntem predeterminați biologic să-i facem, din pasiune sau din greșeală, și atunci nu mai are rost să ne întrebăm de ce o facem și ce le facem acestora odată născuți? Aruncarea în lume, să reluăm o expresie heideggerian-cioraniană, este ceea ce ne-a așteptat pe toți, fără să o știm (pentru că nu ni se putea spune – dar chiar dacă ar fi posibil, oare ni s-ar fi spus?), fără să o putem refuza. Aruncați în această lume, nu una imaginară sau una idealizată, o lume care permanent se ruinează.
Dar, așa cum observa Hannah Arendt la finalul capitolului V din Condiția umană, nașterea, natalitatea este miracolul care salvează lumea de la anihilare, pentru că în naștere se află întotdeauna noul, începutul, germenele acțiunii umane și al transformării. Nenăscuții nu numai că nu sînt, dar nu pot face nimic. Iar la început a fost fapta, ne reamintește Goethe. Natalitatea este faptul primordial, astfel că a ne întreba asupra acestui salt ontologic (în necunoscut, pentru că nu putem prezice nici cum va arăta lumea și nici cum se va înscrie un copil în ea) este prima datorie morală.
1) Ce viață merită trăită și unde? Etica procreației dezbate dacă asumpția (adesea ascunsă) conform căreia e mai bine să fii decît să nu fii, existența este mai valoroasă și preferabilă non-existenței, stă în picioare sub orice condiții. Cu alte cuvinte, ne întrebăm nu doar dacă viața merită trăită în abstract, ci dacă ea va mai putea fi trăită în condiții suportabile într-un viitor destabilizat climatic. Avem obligații intergeneraționale mult mai grele în contextul specific nouă, cel al crizei climatice. Știm că probabilitatea dezastrelor ecologice, a migrațiilor forțate și a epidemiilor globale crește (remember COVID-19?).
Cum miracolul vieții prin naștere nu se petrece în vid, în condițiile date (care, după toate estimările, se vor înrăutăți), procreația devine o decizie care expune deliberat un viitor individ la riscuri sistemice. Fără a fi anti-natalist, nu spun că orice viață viitoare va fi mizerabilă, ci altceva: incertitudinea aproape totală și degradarea accelerată a mediului fac din actul nașterii o loterie morală din ce în ce mai dură.
2) Poți trăi cu stomacul gol? Lupta pentru resurse, unul dintre conflictele eterne și universale în mediul viului, se ascute, nu doar sub forma detectată în secolul al XIX-lea de către Marx, lupta de clasă. Punem presiune din ce în ce mai mare asupra resurselor de apă, aer și hrană (de energie nici n-are rost să vorbesc), iar catastrofele pot veni nu doar din ceruri, ci mai ales de pe pămînt. Desigur, putem nuanța actuala situație, de supraconsum și disparități enorme în acces la resurse, o putem compara cu perioade mai negre din istoria omenirii, dar un fapt e cert: orice nouă ființă umană e un nou consumator care amplifică amprenta colectivă asupra ecosistemelor. Alegerea de a procrea ne poate împinge și mai mult (pe noi, cei de acum, și pe ele-ei, de mîine) în „tragedia bunurilor comune”. Ea este o alegere privată, dar cu efecte publice cumulative. Lumea resurselor este finită, oricît de echitabil le-am aloca, iar multiplicarea indefinită nu este neutră moral.
3) Sînt deja aici, de ce nu mă vezi? Derek Parfit, mai puțin cunoscut pe plaiurile noastre, face o distincție (preluată rapid de etica populației) între persoanele actuale și persoanele posibile. Nenăscuții nu pot fi vătămați prin faptul că nu sînt aduși în existență, în schimb, copiii deja existenți pot suferi din cauza lipsei de sprijin, grijă și dragoste. A orienta resursele emoționale și materiale spre adopție sau ajutor social va reduce suferința reală a unor oameni, nu doar una ipotetică. Iubirea parentală este probabil cea mai puternică între tipurile de dragoste, iar o redirecționare a ei către cei care deja au nevoie este mai justificată moral decît generarea unui subiect nou al dragostei. Mai mult, a adopta un copil este mai aproape de un ideal moral de imparțialitate decît a produce o semi-clonă.
4) Cum ai dori să mori? Avem două opțiuni: înfometat într-un război prelungit și absurd (ca-n Ucraina sau Gaza) sau rapid, într-un război nuclear. Nu e de ajuns că secolul XX ne-a arătat că tehnologia nu alungă barbaria, dimpotrivă, vedem spectrele sale și în secolul nostru, amplificate. Riscul nuclear, armele autonome sau conflicte regionale escaladate, toate constituie fondul de insecuritate permanentă al vremurilor (pacea oricum nu este prea iubită de istorie). Orice naștere este o expunere la suferință și la o moarte violentă și absurdă. Desigur, așa a fost dintotdeauna. Dar acum orice existență este la un pas de suferință și anihilare prin distrugere violentă, colectivă. Amplitudinea răului este extremă și sincronă. E o precauție să nu zămislești noi persoane sau jucăm în continuare jocul inevitabil al morții?
5) Te-a întrebat cineva înainte dacă vrei să te naști? Un copil (nici cel deja născut) nu poate consimți la propria existență. Cum vedeam și mai sus, se poate obiecta că nici nu poate fi prejudiciat cu ceva înainte de a exista. Totuși, odată născut, el devine purtătorul tuturor poverilor vieții, care nu sînt doar individuale, ci și colective – nu aducem un copil prin lume, ci în lume, îl „aruncăm” aici. Nu doar filosofa Seana Shiffrin, dar ea este un reper, a susținut că impunerea unor riscuri serioase fără consimțămînt este întotdeauna problematică moral. Riscuri care țin de condiția genetică și medicală, riscuri care țin de condiția socială, riscuri care țin de alegerile colective sau ale celor care dețin puterea.
Desigur, se poate argumenta că părinții știu (instinctiv) asta, de aceea își asumă datorii morale nelimitate: protecție, grijă, educație, sprijin afectiv (și locativ, dacă vedem situația tinerilor din România sau Italia). Dar într-o lume fragilă, datoriile morale pot deveni imposibil de satisfăcut într-un mod acceptabil. În ultimii douăzeci de ani au fost multe cazuri de copii care și-au dat în judecată părinții pentru că i-au adus (unilateral) pe lume provocîndu-le suferință și expunere la riscuri. Au motive întemeiate? Nu știu, dar e onest să ne întrebăm asupra modului ambiguu moral, cel puțin, în care procreăm.
6) De ce nu vor bărbații să nască? Sarcina, nașterea și tot ce urmează implică riscuri biologice, psihologice și sociale suportate disproporționat de către femei. În tradiția feministă, dar nu numai, reproducerea naturală a fost analizată ca un mecanism de perpetuare a inegalităților și expresia finală a dominației masculine. Doar dacă ne gîndim la zecile de secole în care femeile au fost chinuite să nască un urmaș masculin (și blamate, repudiate dacă nu reușeau, cu toate că, aflăm din știință, era exclusiv „vina” bărbatului), cînd lanțul imens de nașteri se termina uneori cu moartea, nu putem să avem doar o privire candidă, de colind de Crăciun. Fecioara Maria însăși este o dovadă a chinului disproporționat.
A aduce pe lume un copil nu este un act simetric. De aceea, azi ar trebui să începem orice discuție despre naștere de la autonomia reproductivă a femeilor și să fim sceptici față de presiunile culturale care „naturalizează” maternitatea și o glorifică drept cea mai înaltă sau unica împlinire a femeilor.
7) Aimez-vous l’ectogenèse? Dezvoltarea „ectogenezei”, a uterelor artificiale care pot purta sarcini apărute in vitro, schimbă cadrul discuției în mod radical. Dacă reproducerea poate fi separată de corpul feminin, atunci justificările tradiționale ale procreației naturale încep să se clatine. Unii bioeticieni sugerează că ectogeneza ar putea reduce riscurile pentru femei și, deopotrivă, pentru nou-născut. Dar apar și întrebări noi: cum va arăta industrializarea reproducerii (ca-n Minunata lume nouă a lui Huxley?), la ce poate duce selecția embrionară (în plan social), oare va accentua inegalitățile? Posibilitatea tehnologică de a produce copii mai bine (și mai mult) nu trebuie neglijată, dar nu rezolvă cu nimic tensiunile morale, dimpotrivă.
8) Cine e Tătucul tău? Odată cu capacitatea de a controla biopolitic populațiile, natalitatea a devenit un cîmp de bătaie ideologic și a putut fi instrumentalizată, mai ales de regimurile autoritare (acum în creștere, în plan mondial). România a cunoscut un regim pronatalist coercitiv și criminal. Tot România a testat și restricțiile reproductive, din motive de eugenie, în diversele ei momente ale istoriei moderne. Dar aici nu facem decît să fim în rîndul lumii și-n ritmul ei, regional sau global. Pentru multe regimuri politice, oamenii nu sînt decît simple resurse demografice. Doar carne de tun (Rusia, Iran, Coreea de Nord, mai nou și SUA) și forță de muncă (n-are sens aici să deschidem discuția despre capitalism sau comunism).
Fragilitatea regimurilor democratice liberale, pe cale de erodare, ascensiunea figurilor populiste și autoritare aproape pretutindeni, împreună fac incertă promisiunea autodeterminării pentru noii născuți. A aduce un copil pe lume înseamnă a mai produce un cod numeric personal într-un cîmp politic al dezumanizării.
9) Este eutanasia o opțiune pentru permisibilitatea morală a nașterii? Pare paradoxal, dar nu e. Cum ziceam, e înrădăcinată asumpția că viața, chiar cu (multă) suferință, rămîne preferabilă inexistențe. Unde sînt sursele ei (în creștinism) e o altă discuție, de specialiști. Mai important este să ne gîndim cum o putem „anihila”, scoate din ecuație, ca să facem permisibilă natalitatea și să o salvăm de toate criticile de mai sus. Dacă eutanasia ar fi universal accesibilă și lipsită de stigmatizare, existența ar deveni ușor reversibilă în(apoi în) inexistent. În absența acestei posibilități, nașterea va crea întotdeauna o situație potențial ireparabilă: un individ poate ajunge să considere că existența sa este un rău fără ieșire. Un individ care va fi expus tot timpul jocurilor vieții (viului) și morții va fi „supt vremi”, va fi condamnat „pe viață” la propria viață.
Eutanasia, ca opțiune, redă demnitatea și puterea acțiunii, a faptei, celui care nu a ales să se nască. Față de gestul disperat al sinuciderii, eutanasia poate fi, ca posibilitate, opțiune, nu neapărat ca acțiune, un real motiv de reflecție și de acceptare a faptului de a fi născut, fără a regreta și fără a acuza părinții și lumea de răul existențial. La urma urmei, cum zicea și Kurt Vonnegut, „sîntem aici pe Pămînt să ne distrăm, și nu lăsați pe nimeni să vă spună altceva”. Chiar dacă, așa e, și-un personaj mai stoic de-al Hertei Müller are dreptate: „Viața e un pîrț într-o lanternă”, de aceea nu merită să te agiți prea mult.
Constantin Vică este conferențiar la Facultatea de Filosofie și cercetător în cadrul Centrului de cercetare în etică aplicată (CCEA), Universitatea din București.
.jpg)
